teatrul ramane poate cel mai frumos vis pe care am indraznit sa-l visez. l-am si implint pentru o bucata prea scurta de vreme, apoi l-am trunchiat si zguduita de plans l-am abandonat din rusine de netrait pe de-a-ntregul. asta nu e vis de compromis mi-am zis si l-am lasat sa zboare, sa ma agate el cand ma va gasi mai libera.
mi-a zis doamna profesoara: de ce pleci ma fata, nu vezi ca te doare? treaba ta, n-o sa moara teatrul fara tine, dar tu o sa mori fara teatru!
m-am apropiat apoi de copii si-am redeschis cu ei visul, venerand spontaneitatea, luand joaca in serios, ca sa nu mor de dor cum spusesera prorocii.
la fiecare piesa buna de teatru mi-am propus sa aplaud in picioare pana dincolo de final, pana nu se vor mai auzi decat palmele mele in sala, ca sa stiu ce-am pierdut.
in egipt se moare mult zilele astea. oamenii nu se joaca de-a viata pe scena ci pe strada. si daca piesa nu e pe placul lor, raman in strada si isi rascumpara biletele cu pretul vietii.
s-au amestecat scenariile, estetica uratului pare sa fi ramas singura tema artistica de explorat.
ma doare carnea de cand n-am mai vazut o piesa de teatru. ma dor palmele de neaplaudat.
[si cand aproape credeam ca e totul pierdut, a invatat toma sa aplaude. singurel si moale, fara vreo insistenta din partea adultilor din jurul lui.
am vazut multi parinti si bunici batand din palme anticipativ bravooo bravoo bravoo...in speranta ca bebelusul va repeta gestul.
la noi s-a intamplat sa ne trezim cu toma aplaudand si am onorat momentul cu un bravooo curat.
din cand in cand aplauda, da din cap, isi rasuceste limba.. ca sa ne impresioneze si noi il imitam si el e mandru.]
aseara i-am pus niste muzica de bebelusi. stie ca asta inseamna ca pana la somn nu mai e mult si se pune in avans pe vaitat.. ca sa mai prelungim agonia si sa nu-l depozitam in patut inca.
tatalutoma a inceput sa dirijeze cu mainile-i luuungi notele cuminti ale cutiutei muzicale. toma era vrajit. s-a oprit din vaitat si urmarea degetele lu tati care vibrau corect pe sus si pe jos, grabite sau lenese.
cand s-a terminat 'aria', toma (11 luni) a aplaudat, fara ca eu sa fac acelasi lucru. tatalutoma s-a inclinat magulit. iar eu am plans.
a fost poate cea mai vie forma de arta care mi s-a desfasurat in fata ochilor. cu tati performand fara repros si cu toma genuin multumit de reprezentatie.
credeam ca aplaudatul se educa, dar uite ca il avem in sange. si daca pui suflet in ce joci, primesti suflet din mainile cui te priveste.
am mai inteles asta inca o data, poate de data asta cel mai bine.
multumesc tomica!
mai coco...cum ai ajuns tu in cairo!!!!!!!!pt mine esti exemplul viu de suflet calator!!!cate as scrie...dar sunt rupta de somn,si totusi nu imi vine sa ma duc in pat deoarece e fiimea pe locul meu,sper sa nu o confunde ta-su cu mine,si mi-as lua ,din nou picioare in cap.langa cea mica nu incap..mai incerc.imi place ce scriii,si la cat mai multe scenete..acum ai si spectattorul tau cel mai fidel!!!pup
RăspundețiȘtergere