n-am tv. am pe facebook vreo 800 de prieteni, dintre care jumatate sunt romani, care traiesc sau nu in romania, iar cealalta jumatate sunt natii fel de fel, cu care m-am intamplat in drumurile mele prin lume sau ei m-au intamplat in drumurile lor.
nu consum presa. aflu revolutii, lovituri de stat, prabusiri de avioane, reforme, numiri, demisii, de pe net si veridic acuratetea faptelor, in functie de emotia din statusurile prietenilor care traiesc unde s-a protestat/ s-a simtit/ s-a murit.
azi am auzit o incaierare pe strada. am ignorat-o o vreme, apoi strigatele s-au intensificat. m-am dus la geam si-am vazut 2 tabere de baieti de cartier, inarmati cu tevi. cativa dintre ei aveau tricourile manjite cu vopsea rosie. parea sange, dar am inteles din jovialitatea corpurilor, ca nu doare nimic, deci nu era sange.
cativa baietei timizi spargeau strategic placi de gresie, decorand cu cioburi campul de lupta. o tabara se facea ca ameninta, iar vopsitii in rosu la ficat se indepartau mimand frica.
o mamaie filma scena asta cu smartphone ul ei, de la balconul de vis a vis.
nevasta de revolutionar fiind, am dezvoltat un simt al identificarii pericolului, in timp real. sentimentul incrancenarii nemintite, e unic. nu seamana cu nicio parodie incropita la coltul strazii mele rupte. in 3 minute se potolisera cainii, comerciantii maturau placizi cioburile de gresie, mamaia intrase de mult in casa sa posteze pe facebook reglarea de conturi de pe strada rasheed.
masina mea de spalat isi terminase programul si mi-am zis: uite cum mi-a instigat erdogan baietii plictisiti si cu dor de cafteala!
jocurile puterii au atatea nuante, atatea ramificatii, ca ce livreaza presa de consum, nu mai are legatura de mult cu realitatea.
am adus pe lume un copil caruia nu pot sa-i vorbesc despre siguranta.
nu pot sa-i promit c-o s-o gaseasca in europa, in egipt sau oriunde ar alege el sa -si caute fericirea.
pot sa-i vorbesc despre siguranta de sine, pot sa-l indemn sa ii asculte pe raniti, pot sa-l cresc liber, dar responsabil in alegerile cu care jongleaza.
nu pot sa-i promit securitate. ea nu mai are de mult o reteta. poate ca nefrica e cheia sigurantei. desi cu fricile luptam zi de zi, fie ca traim in zone plicticoase sau in miezul haosului.
m-am eliberat in egipt de multe frici. m-am obisnuit cu imaginea tancurilor in intersectie, copilul meu a vazut mai multe arme reale decat au vazut toti gamerii virtuali de performanta. cuvantul gun nu e permis in casa, desi el a aflat la gradinita care e varianta in araba si m-a informat si pe mine, ca sa nu traiesc in ignoranta.
il cresc in empatie si cu fiecare act de violenta la care asista, ii spun ca oamenii care lovesc are not bad, but sad.
incropesc basme la groapa de gunoi si le vorbim asumat pisicilor care recicleaza organicul de plastic, in timp real si ele.
am invatat sa merg cu tuk tuk-ul, citind abilitatile soferilor cu puterea intuitiei, fiindca majoritatea au sub 18 ani. ei ma duc unde zic eu, pe unde zic eu, cat de incet zic eu si pe tariful pe care il decid eu. am grija sa nu-i supar, sa nu le subestimez eforturile, sa nu le bat obrazu cand au ochii prea rosii.
toma le multumeste la destinatie si le da bacsis din monedele lui, daca merita.
nu stiu daca ducem o viata periculoasa. ne straduim sa zambim in fiecare zi, sa mancam crud, sa dansam, sa cumparam putin, sa dam ce nu ne trebuie.
nu discutam despre dumnezei, nu lasam nicio lacrima sa curga neimbratisata, fiindca manipularea nu e parte din jocurile noastre.
se schimba granite peste noapte, dictaturile imbraca hanoracul democratiei si oamenii mor fara sa mai treaca pe acasa sa-si ia la revedere.
bunicii tai sunt in viata toma, parintii tai sunt impreuna, oamenii pe care ii cunoastem in turcia si in franta, sunt in viata si ei, desi tarile lor plang azi. numai clipa asta ne apartine, desi nimic nu vine de-a gata. suntem datori cu empatie, in egala masura in care ne datoram fericire. cum rezolvam ecuatia asta, numai imbratisarile cinstite o vor spune.
nu consum presa. aflu revolutii, lovituri de stat, prabusiri de avioane, reforme, numiri, demisii, de pe net si veridic acuratetea faptelor, in functie de emotia din statusurile prietenilor care traiesc unde s-a protestat/ s-a simtit/ s-a murit.
azi am auzit o incaierare pe strada. am ignorat-o o vreme, apoi strigatele s-au intensificat. m-am dus la geam si-am vazut 2 tabere de baieti de cartier, inarmati cu tevi. cativa dintre ei aveau tricourile manjite cu vopsea rosie. parea sange, dar am inteles din jovialitatea corpurilor, ca nu doare nimic, deci nu era sange.
cativa baietei timizi spargeau strategic placi de gresie, decorand cu cioburi campul de lupta. o tabara se facea ca ameninta, iar vopsitii in rosu la ficat se indepartau mimand frica.
o mamaie filma scena asta cu smartphone ul ei, de la balconul de vis a vis.
nevasta de revolutionar fiind, am dezvoltat un simt al identificarii pericolului, in timp real. sentimentul incrancenarii nemintite, e unic. nu seamana cu nicio parodie incropita la coltul strazii mele rupte. in 3 minute se potolisera cainii, comerciantii maturau placizi cioburile de gresie, mamaia intrase de mult in casa sa posteze pe facebook reglarea de conturi de pe strada rasheed.
masina mea de spalat isi terminase programul si mi-am zis: uite cum mi-a instigat erdogan baietii plictisiti si cu dor de cafteala!
jocurile puterii au atatea nuante, atatea ramificatii, ca ce livreaza presa de consum, nu mai are legatura de mult cu realitatea.
am adus pe lume un copil caruia nu pot sa-i vorbesc despre siguranta.
nu pot sa-i promit c-o s-o gaseasca in europa, in egipt sau oriunde ar alege el sa -si caute fericirea.
pot sa-i vorbesc despre siguranta de sine, pot sa-l indemn sa ii asculte pe raniti, pot sa-l cresc liber, dar responsabil in alegerile cu care jongleaza.
nu pot sa-i promit securitate. ea nu mai are de mult o reteta. poate ca nefrica e cheia sigurantei. desi cu fricile luptam zi de zi, fie ca traim in zone plicticoase sau in miezul haosului.
m-am eliberat in egipt de multe frici. m-am obisnuit cu imaginea tancurilor in intersectie, copilul meu a vazut mai multe arme reale decat au vazut toti gamerii virtuali de performanta. cuvantul gun nu e permis in casa, desi el a aflat la gradinita care e varianta in araba si m-a informat si pe mine, ca sa nu traiesc in ignoranta.
il cresc in empatie si cu fiecare act de violenta la care asista, ii spun ca oamenii care lovesc are not bad, but sad.
incropesc basme la groapa de gunoi si le vorbim asumat pisicilor care recicleaza organicul de plastic, in timp real si ele.
am invatat sa merg cu tuk tuk-ul, citind abilitatile soferilor cu puterea intuitiei, fiindca majoritatea au sub 18 ani. ei ma duc unde zic eu, pe unde zic eu, cat de incet zic eu si pe tariful pe care il decid eu. am grija sa nu-i supar, sa nu le subestimez eforturile, sa nu le bat obrazu cand au ochii prea rosii.
toma le multumeste la destinatie si le da bacsis din monedele lui, daca merita.
nu stiu daca ducem o viata periculoasa. ne straduim sa zambim in fiecare zi, sa mancam crud, sa dansam, sa cumparam putin, sa dam ce nu ne trebuie.
nu discutam despre dumnezei, nu lasam nicio lacrima sa curga neimbratisata, fiindca manipularea nu e parte din jocurile noastre.
se schimba granite peste noapte, dictaturile imbraca hanoracul democratiei si oamenii mor fara sa mai treaca pe acasa sa-si ia la revedere.
bunicii tai sunt in viata toma, parintii tai sunt impreuna, oamenii pe care ii cunoastem in turcia si in franta, sunt in viata si ei, desi tarile lor plang azi. numai clipa asta ne apartine, desi nimic nu vine de-a gata. suntem datori cu empatie, in egala masura in care ne datoram fericire. cum rezolvam ecuatia asta, numai imbratisarile cinstite o vor spune.
Comentarii
Trimiteți un comentariu