pretend killing is not my game

am promis ca scriu despre conflictul cu toma.
pai se face ca noi, parintii lui, based on trust ii dam voie la tableta de cateva ori pe zi, in functie de activitatile gospodaresti/ educationale/ fizice/ artistice pe care le-a parcurs pana la momentul 'escapadei virtuale'. am incercat sa controlez mereu calitatea, limbajul, non-agresivitatea videourlor pe care alege el sa le acceseze, dar copilul creste, iar jocurile agresive devin din ce in ce mai tentante.
am auzit azi niste impuscaturi dinspre tableta si l-am intrebat la ce se uita. a tacut. L-am pus sa-mi aduca tableta. Nu mi-a adus-o. Am mers eu la el si i-am zis ca ii interzic sa vizioneze jocuri agresive. A zis ok. Am iesit din camera, iar el a repornit jocul.
M-am intors frustrata ca niciodata fiindca era prima oara cand imi neglija cerintele cu atata dezinvoltura. I-am luat tableta din mana. S -a justificat ca e 'pretend fight si ca 'they don't die for real'.
Am urlat ca in alte case oameni mor sub bombe acum, cat ne certam noi. Fiindca asa e lumea nedreapta si unii cred ca pot sa ia vieti in timp ce altii cu nimic mai umani au creat jocuri de-a moartea pentru copii cu norocul tabletei ca instrument de recreere.
Si ca in casa la noi se promoveaza iubirea. Si ca in loc sa pretuim viata si sa oftam pentru cine moare nedrept, noi ne hlizim de-a pretend explosion. Pentru ca apoi sa fim agresivi cu fratii nostri sau cu alti copii la locul de joaca.
Urlam si el plangea. Speech ul meu il tintuise la perete.
I-am zis ca tableta merge la un copil de la scara blocului, care e de varsta lui numai ca n-are pantofi, water bottle cu world cup sau lego. Ii tremura barba: nu, te rog.
Nu ma mai ruga. Ti-a adus-o tataie acum 7 luni. I-o dam si copilului din strada pt 7 luni. Ca sharing is caring, no?
S-a cutremurat la perspectiva asta, iar eu am murit un pic pe dinauntru vazand ce victime devin copiii nostri in casa cu noi.
I-am adus 4 foi si un marker. O sa desenezi urmatoarele scene: 1. Noi certandu-ne. 2. Tu ieri muscandu-l pe tao de deget. 3. Tu si Gabri cand v-ati zgariat in parc si 4. Jocul la care tocmai te uitai.
S-a speriat si lacrimile nu se mai opreau: nu pot sa desenez bad stuff. Ba o sa poti, cum ai putut si sa le faci desi stiai ca ma dor. E timpul sa ti le asumi.
Nu vreau sa desenez.
Atunci tableta merge la copilul din strada.
Fine! a urlat pentru ultima data.
A luat foile si a desenat tremurand. I se schimonosea fata retraind situatiile, dar nu s-a oprit. La final s-a inseninat.
L-am chemat sa mi le arate si ne-am imbratisat.

Si poate ca a fost o lectie prea grea pentru un copil de 5 ani, dar se moare suficient in lume iar noi asistam pasivi la masacru. Nu pot sa fac pace cu gandul ca pistoalele de jucarie, jocurile de strategie, pretend killingul sunt parte din copilarie. Nu intr-o dictatura militara. Nu in ritmul razboaielor care ne aduc mortii in casa pe facebook si ne implora sa luam atitune.
Asta e atitudinea mea. Pretend killing is not my game. In 10 ani de lucru cu copiii lumii am interzis orice forma de agressive play, am confiscat pistoale, am promovat iubirea. Si daca a fost nevoie sa strig ca sa ma fac auzita, am strigat. Ca in desenul de azi.