Treceți la conținutul principal

Viata e minunat de grea. Ramai in minunat

Nu scriu despre prapastiile gandului, nici despre cumpenele sufletului ca m-am angajat sa propag pozitivul, iar daca am apucat sa ma minunez azi, apai minunile sa mearga mai departe.
Mi-au placut niste flori minuscule, mai mici ca toporasii romanesti, niste flori cat unghiile lu tao. Era plin de ele prin iarba, le-am calcat si le-am multumit.
Si mi-a placut cum toate furnicile carau cate cava. Taman cand crezi ca a stat timpul, ca nu bate vantul, ca nu misca nicio frunza, ca doarme copilul, ca ti-ai oprit orice gand care apasa, furnicile cara cate un miez de ceva dinspre undeva catre altundeva. Semn ca totul se schimba, se re-rostuieste. Si gandul care apasa revine.
M-au impresionat si niste plante pe care am uitat sa le ud de dimineata si le-am gasit dupa-amiaza lesinate de caldura. Le-am resuscitat cu toma cu o galetica de apa si am stat langa ele sa o bea. Si ne-am minunat impreuna cum incepusera lesinatele sa se intremeze, sa se ridice catinel sub ochii nostri. Semn ca viata creste daca o uzi. Am putut sa vad cu ochi de om cum tremura o planta band apa.
Mi-a mai placut si cum s-a speriat tao la baie de sunetul masinii de spalat, desi era la mine in brate. L-am pupat pe obrazul moale si i-am zis: of ce mic esti uriasule. Semn ca tot bebelus e, oricat de armonios ia in greutate. Si ca la mine in brate o fi bine, dar fricile tot mai apar.
Iar cand l-am lasat cu toma pentru 5 minute, i-am gasit zambindu-si. A zis toma: thank you tao for all the love. Cause we wouldn't know we have all this love if you were not here.
I-am multumit lu toma si l-am pupat sa vada grasanul de tao cat il iubesc pe primul meu nascut, schilodu asta cu suflet ancestral.
Apoi dupa ce am pus sugarul la culcare, am meditat un pic cu toma. Cand efectuam noi niste hmmm-uri, l-am intrebat daca simte vreo durere. A zis ca lower back spre middle back.
Apoi am meditat tinandu-ne de maini. Si am simtit durerea lui. I-o luasem.
Serios.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarz...

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la ...

poveste cu buburuze și super lună

Încep o serie de povești mici despre viețuitoarele la al căror ritm m-am racordat în izolarea asta complicat de benefică în restricțiile ei. Acum vreo lună vorbeam cu găinile, cu Lăbuș, cu vrăbiuțele. Încet încet m-am orientat către albine, râme, melci, țânțari, gândaci. E o lecție bună atunci când nu poți îmbrățișa oameni. Înveți astfel că tu cu intențiile, convingerile, așteptările, nemulțumirile tale ești doar o părticică din ecosistemul obosit de atâta antropizare, dar care își vede de treabă cu  mecanica fascinantă a firescului. În fine, gata cu pledoaria, că trece super luna plină până termin eu povestea. Se făcea că plantasem busuioc în solar, răsăriseră minunățiile, le transplantasem din tăvițe de răsaduri în ghivece mai mici sau mai mari. Într-o ladă mai mare cu plante aromatice am găsit într-o zi o buburuză pe care am și făcut-o celebră pe Facebook pentru cât de curate și viguroase erau plantele din grija ei. Azi am găsit 2 ghivece cu frunzulițe de busuioc ronțăite d...