mami, unde vrei sa te duc cu autobuzul meu? ma intreaba toma de pe buturuga din fata mea.
ee toma, raspund eu de pe buturuga din spate, du-ma in italia.
am ajuns.
eu zambesc.
da-te jos!
mie imi e teama sa sparg jocul. unde sa cobor? ce bucata de italie sa-mi aleg? una vinovata sau una neatinsa?
mami, vrei sa dormi un pic in autobuz?
nu, vreau sa plang.
sa plangi? you can touch your head, if you feel sick. cum ar veni, you have to help yourself.
imi place rationamentul lui. creste responsabil. nu-si lasa durerile pe altii, iubitulumami.
plecam din parc. luam un autobuz deadevaratelea, neaaparat albastru, cum ii place lui.
soferul intreaba: unde vrei sa mergi?
ii spun: inainte! si scaunele pline de musulmani obositi, rad de noul situatiei.
toma e invitat sa stea jos. el refuza incurcat.
eu nu sunt invitata sa nimic. destul ca umblu tunsa si cu nesupunerea la vedere.
toma intreaba: de ce merge asta asa repede?
n-ai vrut tu cu autobuzul albastru? acu vrei si usurel. tine bine crocsii in picioare, ca asta goneste cu usile deschise.. si nu sta nimeni sa-ti culeaga tie papucii zburati de vant.
o tanti din spate striga: mai usor ba baiatule ca ne zbori de pe scaune. iar eu imi amintesc acelasi gen de lamentela in autobuzul 300 pe ruta agronomie- romana, cand eram eu tanara si fara griji de mama in aorta.
ei uite un detaliu de acasa, imi zic eu si imi zambesc pe dinauntru, ca intr-o conversatie scurta cu sinele meu, sub arsita jerpelita a autobuzului albastru.
coboram.
cumparam 2 lipii, un kil de banane, o sticla de otet de pus in masina de spalat cu ulei de lamaie, in loc de softner.
mai cumparam niste carioci, acuarele, hartie si venim acasa, sa pictam viata cum ne-om pricepe noi mai bine.
fac un sandwich cu fasole si banane, cu gandul la toast- ul ala fatal al lu elvis presley, cu banana si unt de arahide. eu am inlocuit untu cu fasole egipteana din conserva. hai ca nu e rau. toma aproba experimentul si pacalim stomacul.
ma gandesc la doamna din parcul elvetian, care mi-a pus povestea vietii ei pe tava, la o bere. 40 de ani de egipt, 2 casnicii, o greseala si o precautie, necopii, 12 pisici, ras scurt, nefericire asumata, loc de mai rau.
cand povestea m-a durut, am cerut s-o imbratisez. ea n-a zis da, dar eu tot am imbratisat-o. a ras ca un copil in bratele mele si a adaugat doar ca e prima oara cand asterne tot, in 40 de ani.
stiu. asa fac eu. deschid sufletele oamenilor. ii las sa planga. fac un pic de lumina in negura lor, si plec si eu la ale mele, ca doar am multe de rezolvat.
unde m-am dus eu in noaptea in care am fugit, am inca de povestit.
ce intelege toma cand parintii lui urla pe deasupra capului lui-burete? ce intelegem noi cand el ne bate obrazul? de ce nu ne oprim? ce orgolii aduc garantii mintite ca inimile nu obosesc sa bata brusc, de atata greu?
de ce nu vine binele odata?
am incuiat trupurile si-am lasat sufletele sa se razboiasca.
suntem 2 parinti -pereti, iar toma o mingie de tenis nestiind unde sa-si odihneasca dragostea. jucatorii lui de suflet au pus rachetele jos.
e cald. se respira inca.
se scriu ganduri, se cantareste vina, se planifica linistea.
ce scrie in dictionar la amagire? dar la dezamagire? iar daca `dez`e menit sa nege radicalul, de ce ambele cuvinte dor? credeam ca un cuvant doare iar un dez cuvant panseaza. nichita stanescule, ia fa tu lumina in necuvinte!
ee toma, raspund eu de pe buturuga din spate, du-ma in italia.
am ajuns.
eu zambesc.
da-te jos!
mie imi e teama sa sparg jocul. unde sa cobor? ce bucata de italie sa-mi aleg? una vinovata sau una neatinsa?
mami, vrei sa dormi un pic in autobuz?
nu, vreau sa plang.
sa plangi? you can touch your head, if you feel sick. cum ar veni, you have to help yourself.
imi place rationamentul lui. creste responsabil. nu-si lasa durerile pe altii, iubitulumami.
plecam din parc. luam un autobuz deadevaratelea, neaaparat albastru, cum ii place lui.
soferul intreaba: unde vrei sa mergi?
ii spun: inainte! si scaunele pline de musulmani obositi, rad de noul situatiei.
toma e invitat sa stea jos. el refuza incurcat.
eu nu sunt invitata sa nimic. destul ca umblu tunsa si cu nesupunerea la vedere.
toma intreaba: de ce merge asta asa repede?
n-ai vrut tu cu autobuzul albastru? acu vrei si usurel. tine bine crocsii in picioare, ca asta goneste cu usile deschise.. si nu sta nimeni sa-ti culeaga tie papucii zburati de vant.
o tanti din spate striga: mai usor ba baiatule ca ne zbori de pe scaune. iar eu imi amintesc acelasi gen de lamentela in autobuzul 300 pe ruta agronomie- romana, cand eram eu tanara si fara griji de mama in aorta.
ei uite un detaliu de acasa, imi zic eu si imi zambesc pe dinauntru, ca intr-o conversatie scurta cu sinele meu, sub arsita jerpelita a autobuzului albastru.
coboram.
cumparam 2 lipii, un kil de banane, o sticla de otet de pus in masina de spalat cu ulei de lamaie, in loc de softner.
mai cumparam niste carioci, acuarele, hartie si venim acasa, sa pictam viata cum ne-om pricepe noi mai bine.
fac un sandwich cu fasole si banane, cu gandul la toast- ul ala fatal al lu elvis presley, cu banana si unt de arahide. eu am inlocuit untu cu fasole egipteana din conserva. hai ca nu e rau. toma aproba experimentul si pacalim stomacul.
ma gandesc la doamna din parcul elvetian, care mi-a pus povestea vietii ei pe tava, la o bere. 40 de ani de egipt, 2 casnicii, o greseala si o precautie, necopii, 12 pisici, ras scurt, nefericire asumata, loc de mai rau.
cand povestea m-a durut, am cerut s-o imbratisez. ea n-a zis da, dar eu tot am imbratisat-o. a ras ca un copil in bratele mele si a adaugat doar ca e prima oara cand asterne tot, in 40 de ani.
stiu. asa fac eu. deschid sufletele oamenilor. ii las sa planga. fac un pic de lumina in negura lor, si plec si eu la ale mele, ca doar am multe de rezolvat.
unde m-am dus eu in noaptea in care am fugit, am inca de povestit.
ce intelege toma cand parintii lui urla pe deasupra capului lui-burete? ce intelegem noi cand el ne bate obrazul? de ce nu ne oprim? ce orgolii aduc garantii mintite ca inimile nu obosesc sa bata brusc, de atata greu?
de ce nu vine binele odata?
am incuiat trupurile si-am lasat sufletele sa se razboiasca.
suntem 2 parinti -pereti, iar toma o mingie de tenis nestiind unde sa-si odihneasca dragostea. jucatorii lui de suflet au pus rachetele jos.
e cald. se respira inca.
se scriu ganduri, se cantareste vina, se planifica linistea.
ce scrie in dictionar la amagire? dar la dezamagire? iar daca `dez`e menit sa nege radicalul, de ce ambele cuvinte dor? credeam ca un cuvant doare iar un dez cuvant panseaza. nichita stanescule, ia fa tu lumina in necuvinte!
,, Un om indragostit cand are dreptate e un om singur, numai tristetea are dreptate ." -,, Acelasi gand "Nichita Stanescu
RăspundețiȘtergereDragă mamalutoma, Corina
RăspundețiȘtergeream citit ce ai scris si am incercat sa scriu ieri (internetul a opus rezistenta. Se intampla adesea, in tara asta in care sunt)
Cumva...ca intotdeauna, asa cum am mai scris, un diapazon fin înăuntrul meu vibrează de fiecare dată când te citesc. Aș vrea...inima mea mea ar vrea să găsească cuvinte de alinare...aș vrea să bandajez puțin genunchiul julit din zilele tale
Uite...închide ochii. Sau nu-i închide:-) Dar ia-ți minute în care să respiri conștient. E un spațiu înăuntru, unde e pace și liniște și lumină și bucurie. E în noi toți, îl cunoști și e în tine.
Nu e niciun drum către spațiul acesta. Pentru că e peste tot, curge o dată cu sângele pe care îl pompează inima. Știu că știi despre el pentru că îl citesc în cuvintele tale și în semnele de punctuație și în spațiile dintre rânduri
Ai tot ce își trebuie înăuntru. Și reușești să trimiți în afară lumina și bucuria din spațiul acesta. O! De atâtea ori! Răzbate din tine peste mări și țări și ajunge unde nici cu gândul nu gândești ;-) Da. Până aici
Experiența mea e că, uneori, cotidianul trage de noi, ne întinde, ne rărește firele, ne epuizează...Experiența mea e că sfârșiturile de zi sunt uneori convalescențe care te fac să zaci sau să plângi. E bine. E ceea ce suntem pe pământul acesta
Și suntem mai mult. E mai mult în noi. O infinitate de resurse...în spațiul acesta despre care scriu...imens, infinit, plin de lumină și pace și bucurie
Fericirea...fericirea îmi pare un peștișor alunecos...greu de prins și ușor de scăpat în râul din care vine. Și e bine (peștișorii de aur nu trebuie să rămână în undițe)
Bucuria însă...e un prieten de nădejde care vine când îl chemi
Îmi ești dragă fără să te cunosc.
Cu mult bine,
Colega de liceu care scrie rar