Treceți la conținutul principal

cheia iertarii

m-a trezit toma batandu-ma usor pe umar si cerand mniam mniam, adica smoothie.
si cum curatam eu un mango baban, m-a traznit asa cheia iertarii. detasarea.
lucrez la mine de vreun an, de cand mi-am propus sa iert atunci cand imi vine sa acuz.
n-am contorizat cata pace am acumulat de cand fac exercitiul asta, dar il dau mai departe ori de cate ori ma conectez cu cate cineva interesat de pozitiv.
ei si ma tot intreb printre ganduri cum sa fac sa iert atunci cand imi vine sa acuz? cum sa de-click instantaneu, cand am toate motivele sa cred ca dreptatea e la mine, ca eu chiar nu gresesc, ca acuzele mele se justifica.
am invatat sa duc mai putine lupte cu oamenii care n-au rol semnificativ in viata mea.
iar pe cei fara de care n-as fi eu, sa ma supar mai rar, sa dureze mai putin, sa iert, sa ma scuz, sa repar.
ei, dar nu merge mereu asa uns. uneori nu-mi ramane decat sa plang. ca daca n-as plange as acuza, as ironiza, as arata cu degetul.
si cum zdrobeam eu mangoul de dimineata, hop mi s-a nazarit 'detasarea'. da ma! daca ma detasez emotional, iert imediat.
maama, ce misto!
repet gandul sa fug sa i-l spun lu tatalutoma, la primul pahar de smoothie.
stai! imi spun. tatalutoma. pai p-asta il iubesc calumea. cum sa ma detasez brusc de ce simt pentru el, atunci cand imi vine sa -l acuz? de un sa-l iert cand l-as strange de gat?
aa. deci nici revelatiile nu mai sunt ce-au fost odata. iar e greu. 
macar am mai facut un pas pe drumul logic al inimii. pasul detasarii.
arunc 4 banane in blender, storc o portocala, il aud pe toma asteptand.

gata mami, vin. inchei revelatia asta si vin.

il gasesc pe tatalutoma la laptop. isi zice: aah. stiu.
ecranul lui negru, cu subrutine galbene, gafaie de-atata programare.
a gasit si el un secret, in matematica mintii lui care promite sa ne imbogateasca. cica sa-mi mai tin inima in frau o vreme.
auzi tati, am gasit cheia iertarii, atunci cand imi vine sa acuz. e detasarea!
what? se arata el interesat, dar il tradeaza mima onesta a implicarii in salvarea cibernetica a planetei.
eeei, zic eu in gand. am aflat adineauri cum sa ma detasez cand te-as strange de gat.
nu fac public gandul, dar toma mi-l ghiceste si mi se arunca la gat.
bem licoarea asta de inceput de lume si asezam revelatiile, fiecare cum se pricepe.
dimineata e gata.




Comentarii

  1. Te citesc mamalutoma, Te citesc si ma imbunez. Devin mai toleranta, mai senina cand imi asum ce zici. Multumesc ca pui in vorbe ceea ce de multe ori simt si eu. Numai bine iti doresc. O cititoare.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarz...

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la ...

poveste cu buburuze și super lună

Încep o serie de povești mici despre viețuitoarele la al căror ritm m-am racordat în izolarea asta complicat de benefică în restricțiile ei. Acum vreo lună vorbeam cu găinile, cu Lăbuș, cu vrăbiuțele. Încet încet m-am orientat către albine, râme, melci, țânțari, gândaci. E o lecție bună atunci când nu poți îmbrățișa oameni. Înveți astfel că tu cu intențiile, convingerile, așteptările, nemulțumirile tale ești doar o părticică din ecosistemul obosit de atâta antropizare, dar care își vede de treabă cu  mecanica fascinantă a firescului. În fine, gata cu pledoaria, că trece super luna plină până termin eu povestea. Se făcea că plantasem busuioc în solar, răsăriseră minunățiile, le transplantasem din tăvițe de răsaduri în ghivece mai mici sau mai mari. Într-o ladă mai mare cu plante aromatice am găsit într-o zi o buburuză pe care am și făcut-o celebră pe Facebook pentru cât de curate și viguroase erau plantele din grija ei. Azi am găsit 2 ghivece cu frunzulițe de busuioc ronțăite d...