despre vaccinare cu neindoiala

toma creste fara vaccinuri, fara medicamente, fara vizite la pediatru, fara cosmetice.
o buna bucata din mamele care ma citesc ma considera o norocoasa naiva. desigur ca cine vrea sa ma ude cu o ploaie de statistici confirmand iresponsabilitatea mea teribilista, o poate face.
umbrela mea ramane tatal copilului meu, care m-a crezut pe cuvant ori de cate ori am luat o decizie ferm-naturista in evolutia sanatatii corpurilor si spiritelor familiei.
e cel mai categoric om din cati cunosc, e cel mai bland om din universul lui toma, dar daca nu e de acord cu vreo idee de-a mea, nimic nu-i clatina forta cu care imi taie elanul.
ii sunt recunoscatoare ca nu s-a indoit niciodata de nevaccinarea lui toma. ca nu m-a blamat. ca imi e stalp langa convingerea ca sanatatea e un cumul de mancare cruda, fericire, intentii curate, nepanica, mers pe jos, inteles durerea in context si nemascarea ei cu solutii medicamento-miraculoase.
am dezvoltat in viata de mama o grija zilnica a bucuriilor mici, a relatiilor cinstite cu semenii si a mentinerii corpului departe de tot ce mi se pare chimic, implicit nociv.
de 5 ani n-am mers la doctor decat sa nasc.
nu detin reteta sanatatii. incerc doar sa-mi ascult corpul, sa nu uit sa beau apa, sa suplimentez cu verdeata cand ma simt slabita si sa dorm cand mor de durere de cap. sa meditez cand imi plange corpul de atata stres mental si sa imi corectez preocuparile atunci cand ma indepartez de natural.
cum imi manifest recunostinta fata de univers pentru toate nebolile?
pai uite un exemplu, naiv probabil si el. am o prietena egipteanca pe care tatal copilului ei a deposedat-o de micut, la 2 ani de la nastere, fiindca nu se mai potriveau.
in cultura asta care favorizeaza barbatul, ea e practic legata de maini. copilul creste in casa in care tacso mai are 2 neveste, departe de mama naturala pe care o aude la telefon si o vede la cheremul tatalui, poate ca o data pe luna.
nu intru in detalii justitiare, ca toate sunt o iluzie si-o mare de lacrimi. cert e ca femeia asta e un om minunat. n-are deocamdata arme cu care sa-si aduca copilul aproape. dar de fiecare data cand ne intalnim, ea si toma petrec cele mai calde momente din univers. o las sa fie mamalutoma, iar ea stie si plangem 2 lacrimi de norocoase ce inca suntem, in tot amalgamul asta de grele cu care vine viata la pachet.
desi mama ca si mine, ea n-are acces la dileme farmaceutice/ educative/ simpliste sau progresiste, cu privire la evolutia copilului din medalionul de la gat.
il inconjoara insa pe toma cu o grija supranaturala. incearca sa respecte normele mele de nutritie/ libertati, dar se hlizesc intr-un mod care numai lor le apartine.
asa cred ca multumesc eu universului pentru minunea de copil care m-a ales sa-i fiu mama, pentru neboli, pentru curajul de a decide ce-mi dicteaza constiinta inimii, nu gura lumii obosite de atata nevoie de atras atentia.
daca la finalul examenului motherhoodului castig eu sau castiga nefastul, asta nu ma preocupa. refuz sa intru in competitii care ne secatuiesc de frici, de cuvinte, de vlaga. aleg sa raspund cu inima deschisa, intrebarilor inimilor care plang pe langa mine, ca sa imi reamintesc zi de zi ca viata e un miracol. o celebram sau o ostoim.