despre plans si alte manierisme

cairo. Un nou atentat. Copii morti, durere, frica dezgropata.
Oamenii se urasc si se invinovatesc. Eu tot mai cred ca nu e ura, e doar instigare la ura, adica o treaba mult mai lipicioasa, dar neautentica.
Traiesc in nefrica mea, ca o amfibie ancorata in rupt, dar detasata de consecinte, aplecata spre oameni, cu incredere in cine pot ei sa fie si nu cu mila a ce n-au mai reusit.
In nefrica il cresc si pe toma, in ciuda circumspectiilor lu tacso, care isi pierde speranta lui de neam ales.
in nefrica imi cresc si burta dospind de viata. In negarantia zilei de maine, dar in constiinta adevarului de azi si a lectiei de ieri.
Singura problema a internetului e ca prea des ne dezvaluie tot plansul lumii laolalta. Si ajungi sa dori pe sub carne pentru atrocitati aduse de vant din toate directiile.
Ajungi sa nu intelegi de ce nu dormi. Ce te-a lovit peste zi si-ai uitat ca n-ai terminat de plans?
Sa nu uiti sa fii fericit toma. Si sa-i ajuti si pe altii sa caute lumina. Ca de plans se plange oricum, fie din cauza unei explozii, fie ca mami ti-a confiscat tableta, fie de durere in cot, fie de furie de prea mult nerostita.
Doamne mami, te iubesc de-mi vine sa te omor si sa-ti mananc inima.
Hai ma toma, cum sa nu ma mai vezi in fiecare zi?
Aoleu, ce-am zis? Si se pune pe plans.
Discutam posibilitati, optiuni jn caz de nacaz, el asculta atent. E un copil alert. Isi cantareste emotiile bine inainte sa le arunce in lume. Si-mi pupa burta din cand in cand. Abia astept sa-i vad impreuna, sa le pun in farfurie, sa plang de fericire.