vineri, 30 decembrie 2016

in loc de rezolutie

am maturat strategic niste praf. nu matur niciodata toata casa. nu ma ancorez la ce nu pot sa duc.
am spalat 2 masini de rufe. ca femeia.
am sortat 2 munti si un deal de haine de vara.
am pus 2 saci de dat cui n-are.
m-am minunat iar de cate am cand cred ca n-am. si doar am aflat ca am, dar n-am trait nicio bucurie particulara.
am pus pe plita un orez cu legume.
copilul doarme somn bun de lasat mama in pace.
i-am sters de praf 6 carti si un domino, gasite sub muntii de rufe. sunt frumoase regasirile.
casa arata aerisita. inima mea e imbacsita. asa cu fel de fel de neputinte de sezon, conversatii de complezenta si prefacut amiabil.
ne zambim scurt, o treime sa zic. perpelim acuzele pana le rumenim. parasim campuri de lupte inutile si ducem zilele spre seri.
as putea sa duc nostalgia pana in cele mai prafuite panze albe, dar s-a trezit copilul taman cand am terminat de facut orezul, asa ca iau coincidenta ca pe o minune si opresc gandul.
maine se termina anul toma. o lua cu el tot ce nu ne-am priceput sa incepem si ne-o lasa pentru anul nou sa terminam neincheiatele. ce credeai ca bagam ceva pe sub pres? nu, le luam cu noi in constiinta.
sunt niste clipe, toma, intre ani, in care te gandesti la cat ai fost si la cat ai vrea sa fi fost. apoi te scuturi de asteptari si-ti amintesti minunea care esti si taci. si lasi anul sa se rostogoleasca. si faci loc in inima pentru noi zbateri, intelegi?
e bun orezul, te-ai descurcat, inghite el cu ghiogarturi.

luni, 26 decembrie 2016

incropeala de craciun

am incropit un craciun cu leurda fiarta si-am dezbatut cu soacra-mea soarta masinii ei de spalat, o rabla respectabila care urla spaland de 30 de ani.
au venit baietii de la bosh, au constatat avaria, au incasat caruta de bani, au luat masina de spalat cu ei la firma, s-o faca buna si s-o aduca inapoi cand or trece sarbatorile crestine nementionate in calendarul musulman al zilelor lucratoare ale egiptului.
ei si cum se perpelea soacra-mea de dorul rablei, am pus niste muzica populara, respectiv of mai dor mai dor mai dor, nici la vara nu ma-nsor.
ar fi mers o tuica, dar am inghitit in sec si ne-am bucurat ca traim.
am scos apoi parleala la o petrece a unei englezoaice, care ne-a tratat cu sarmale de orez, carnuri, vinuri si-o budinca de fructe uscate- fiarta numa 7 ore la foc incet.
am schimbat impresii cu un norvegian, am sters lacrimile unei bulgaroaice, am dezbatut politici educationale cu o finlandeza.
o egipteanca ne-a intrebat pe mine si pe tatalutoma: sunteti rude? suntem sot si sotie am raspuns eu.
ea a zis ca stie, dar intreaba joviala daca eram rude inainte de casatorie, in egipt casatoriile intre rude fiind o rutina de nestramutat.
fiindca semanati, apasa ea.
ne iubim inseamna. raspundem noi in acelasi timp.
ei i se face rusine si noi ii imbratisam rusinea si dezvoltam subiectul casatoriei din dragoste.
toma se strecoara printre picioarele noastre si un blitz ne cuprinde intr-o poza spontana care sa confirme cate am marturisit.
am impachetat petrecerea si-am dormit stramb, cat sa ma trezesc intepenita si sa ma rog de toate ingrijitoarele gradinitei sa ma traga pe spinare cu carmol, ah mami, ce departe esti!
am confectionat niste fise in care sa documentez random acts of kindness in fiecare clasa si-am marcat acolo cum un baietel de 2 ani s-a prefacut ca-i da niste mancare dintr-o farfurie de jucarie unei colege, iar ea a cuprins mancarea aia prefacuta si a mancat-o cum ar veni. m-am topit.
apoi un alt copil a aranjat toate scaunelele rasturnate de colegii lui. poate ca el e doar un viitor fixist, dar am trecut si gestul lui la minunate. m-am intrebat pe cine ajuta documentarea mea. cred ca ma ajuta pe mine sa stau calda la inima si-i ajuta pe ei sa se simta valorosi.
si-am incalecat pe-o sa si ma duc in treaba mea! iubiti-va mult!



miercuri, 21 decembrie 2016

serbare cu sustainable touch

s-a adunat oboseala, s-au amestecat emotiile, s-au invalmasit dorurile, s-au topit putintele in neputinte si uite-ma in nesomn la orele 4 dintre noapte si zi.
nici nu stiu cui sa scriu si la ce sa invit.
as invita toate mamele duse la serbare sa nu le fie rusine de copiii lor care plang de emotie in loc sa cante ca la repetitie.
ma doare incurcatura de pe fetele parintilor frustrati pentru nereusitele umane ale copiilor lor.
la fel cum ma dor si educatoarele care insista pentru perfectiune, neluand in calcul coordonatele vietii de copil.
am sarbatorit craciunul azi la gradinita, intr-o societate preponderent musulmana. am pus zambete peste frici, liniste peste nemultumiri, speranta peste confuzie.
am sarbatorit nasterea fiului dumnezeului unora in timp ce tara dezbatea adevarurile a patru profeti de-ai unui alt dumnezeu.
in timp ce globul traia drame pentru care o sa inventam niste dumnezei noi ca sa ni le putem explica.
am sters lacrimi de copii ai caror parinti n-au reusit sa ajunga la concert. poti sa dai vina pe trafic, pe pisici, pe magari, pe nil, pe crocodili. cantarea nu se repeta. servesti un biscuite, consumi o vina, faci o poza cu mr ahmed costumat in santa si cam atat.
am primit niste dulciuri sofisticate de la o mamica inimoasa, le-am dat si eu unei ingrijitoare mai fara noroc. ea a plans si mi-a zis: nici nu stiu ce sa zic. m-a urmarit replica ei peste zi. am inteles ca uneori daca apuci sa strangi omul de mana in timp real si in strangerea aia ii simti inima, nu mai conteaza cate cuvinte s-au rostit si ce forma au luat ele.
am facut niste ghirlande din brosuri de supermarket si-am decorat curtea gradinitei cu ele, cat sa-mi zica tatalutoma cand a venit sa-si vada copilul cantand: i felt your sustainable touch.
niste parinti care traiesc in uk, dar care in vacante vin acasa, in egipt si aduc copiii la noi la gradinita, mi-au zis: ce treba buna ati facut mis corina.
multumesc. sa le spuneti acolo in uk ca ne straduim aici la piramide sa facem vorba lu hagi o figura frumoasa.
aa, chiar gheorghe hagi, foarte bun jucator, mi-l amintesc.
ma asez sub bradul de plastic si le cant copiilor ai caror parinti n-au reusit sa ajunga la serbare, un mos craciun romanesc. impart cu ei dorul de parintii mei si ma derulez pe dinauntru pana la vremea serbarilor mele cantate tare, cu drag, cu incredere.
m-am nascut sa tin copilaria in picioare. asta cred ca e menirea mea.


luni, 12 decembrie 2016

votul si bomba

ma vait la tatalutoma de nesansa usr-ului.
imi cantareste procentele. conchide ca nu stam rau. rezum asteptarile, sperantele, circumstantele. el in continuare e multumit de cum joaca romania trezita.
desigur ca noi discutam din loja dictatoriala. din loja transparentei dejucate.
a candidat si el la parlamentarele mintite ale egiptului.
a fost userist si el, construindu-si campania electorala, rupandu-si pantofii de nunta, mergand kilometri pe jos, de vorba cu oamenii nedreptatiti.
l-am vazut integru in fata camerelor si mi-a crescut inima.
i-am pupat fricile pe frunte si-am sperat cu el, pana n-a mai fost nimic din alegerile alea.
s-au dizolvat cum s-au nascut, iar inflacararea politica a familiei s-a suspendat o vreme.

m-a intrebat toma azi: e periculos daca lumea nu voteaza?
e periculos! ai inteles bine. pui de revolutionar ce ne esti.
n-o sa uit niciodata cum mi-a aratat el azi in cabina logo-ul usr-ului pe hartie, ca sa nu pierdem vremea.
n-o sa uit nici ce curat am respirat dupa ce mi-am facut datoria.
pasaportul meu cantarea azi mai mult ca toate drumurile pe care le-am batut in nestatornicia mea.
copilul meu de 4 ani, a inteles ca e periculos sa nu votezi.

dar uite tot azi, la doar 2 zile de la ultima bomba din cairo, a mai explodat una, cat sa omoare niste zeci de oameni si sa instige niste milioane.
deci vezi tu toma, pericolul are fel de fel de captuseli. moartea e primul pericol, dar desigur ca si nevotul duce la consecinte greu de gestionat.
pana una alta suntem teferi. nu extrapolez sa-mi ingrijorez parintii, extrapolez sa va reamintesc sa pretuiti viata si sa va cresteti copiii in adevar.
sa visati si sa plangeti, dar numai daca plansul aduce reconstructie nu pizma.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

cea mai grea intrebare

m-a intrebat cand ieseam din supermarket, asa inquisitivo-senin cum umbla el prin viata, mami cand o sa mor nu mai misc? nu mai pot sa fac aaa, sa tip sau ceva?
mi s-au blocat mecanismele sinelui. m-am temut sa expir. mi s-a umplut gura de aer care urla sa iasa la praf, dar nu eram gata sa vorbesc. si cu frica asta ce fac? vizualizez intrebarea sau fug de ea in primul raspuns?
cand murim, ma strecor eu in drama sa nu las copilu singur, corpul se opreste. noi traim intr-un corp fizic, care daca e sanatos s-ar putea sa ne tina mult. adica nu e neaaparat o garantie, dar..
adica sa nu mancam fake, stiu, ma asigura el plictisit de povetele mele anti-zahar.
deci cand murim nu mai respiram?
nu mai respiram ca se opreste corpul care ne-a servit, dar sufletul nu moare niciodata. el sta viu pentru oamenii care ne-au iubit si pe care i-am bucurat.
nu ma intreaba ce e sufletul. iar neintrebarea asta pune liniste peste frica dezbaterii. el stie de unde vin emotiile ca l-am crescut cu inima la vedere.
la scara blocului gasim un soricel mort. zic uite, corpul soricelului asta nu mai misca.
e mort. rosteste el, sa auda cum suna negrul.
urcam scarile iar el ma asigura: am super muschi.
eu intorc placa: fiindca nu mananci prea mult fake.
el se impiedica. de 2 ori. doar ca sa-mi arate ca treaba asta cu ne-fake-ul nu merge asa adusa in orice discutie. ba mai mult incurca atunci cand argumentul iese din sfera usor-explicabilului.
imi vin in minte atatia oameni dragi care au pierdut oameni dragi.
despre mersul lor greu inainte, despre piedicile acceptarii, o sa-i explic poate alta data.
am ajuns in casa. traim. e dintr-o data minunat si suficient.



marți, 6 decembrie 2016

nedaruri, nelacrimi, necuvinte

toma, mi-e dor de mamaia si tataia de la pucioasa, a oftat tatalutoma aseara.
toma a adaugat; mie imi e si mai dor.
de unde stii tu cat de mare e dorul meu?
pai tu nu incapi in leaganul lu tataia, organizeaza toma emotiile cu precizie in classorul inimii.
aoleu baieti, maine e ziua lu tataie. hai sa ne strecuram intr-un filmulet si sa-i cantam cu intonatie.
aoleu si tot maine vine mos nicolae. adicaa, ar fi venit.
care mos?
oof, nicolae toma, e un mos care vine in romania si aduce niste surprize in ghete. si uite cum esti pui de roman si tu, meritai acolo o maslina ceva.
tatalutoma se scuza abil: oof, mereu imi amintesti prea tarziu. la fel cum ai facut cu martisorul. de unde sa stiu eu delicatesele astea?
n-am timp de procese de constiinta. imi intorc practicalitatea pe toate partile si conchid:
poate peste noapte mos nicolae, dupa ce va fi terminat cu copiii din romania, vine si la noi sa ia orezul cu lapte din frigider si sa-l puna frumos cu caserola cu tot la tine in ghete, sa-l gasesti dimineata la micul dejun.
si in ghetele tale ce pune?
in ghetele mele pun eu sosetele fara calcai pe care mi le-am luat azi.
of toma, vai de traditiile mele. vroba lu furnica lu toparceanu: ca puteam si io s-adun un graunte cat de mic. da uite ca m-am luat cu viata, cu praful, si iar am uitat esenta.
toma se trezeste primul, ca-n povestile romanesti ale diminetilor de 6 decembrie.
merge la frigider, isi ia orezul cu lapte si-l mananca rece. se uita si in ghete. mosul n-a mai ajuns la frigiderul nostru, dar nu e suparare.
ma trezesc si eu. ma imbrac, imi pun sosetele peste ghete, sa arat ca-n last christmasu lu george michael, cand era el flacau.
calc senina. o sa ma organizez mai bine la anu.
la multi ani tataie. e un ghem in inima care se rotocoleste ca un mohair al dorului. nu reusesc sa tes cuvinte din el. ramane un ghem de senzatii gatuite, de lacrimi neplanse, de promisiuni soptite pe dos.


joi, 1 decembrie 2016

romanica, ma gandesc la tine

azi e aniversarea romaniei, toma!
ok. raspunde el vadit impresionat si casca lung. unde mergem azi?
ei toma, mergem la gradinita, ca mereu.
e decembrie, doamna de pian o sa stoarca niste jingle bells. hai imbraca-te.
auzi mami, tu chiar ai de gand sa porti esarfa asta intr-una?
nu e problema ta, abund eu de amabilitate.
nici a ta, mi-o intoarce el.
dar a cui? ma mir eu
a nimanui. asta nu e o problema.
asa e toma. mereu ne vaitam prea drevreme. esti un destept. hai odata.
afara ploua. egiptul vede ploaia de 3 ori pe an. radem sub picaturi sa ne ploua pe dinti. e ca la pucioasa! vrea toma sa fie generos. of.
caruta cu legume straluceste si ea sub stropi. negustorul ma invita sa cumpar tot. aleg o rosie carnoasa, un castravete, un ardei semigras, 3 lamai si 4 banane.
la gradinita cant 4 cantece in engleza. strecor si 'saniuta fuge' cu gandul la copilaria mea comunista.
copiii sunt infofoliti in cate 4 straturi de haine. ploaia ii consuma psihic pe egipteni. parintii sunt de 10 ori mai precauti, mai paranoici. telefoanele suna. mis corina, va rog sa-l lasati cu geaca pe el si in clasa. ati vazut ce e afara?
dar in clasa nu ploua, incerc eu sa ajut cu un raspuns smart de care n-are nimeni nevoie. ploua si gata.
ies in curte. stau acolo in ploaie si ma uit in sus. imi fac o lavita tricolora si ma gandesc la ploaia mea de acasa. la fasolea lu mami cu ciolan.
merg la bucatarie si arunc intr-o cratita o ceapa, o rosie, un ardei si-un cartof. cat picteaza copiii 10 brazi, e gata si supa mea crema. supa crema cu ciolan in gand.
la multi ani romanica. sa stralucesti.


joi, 24 noiembrie 2016

discurs

il cert pe toma in taxi: mi-ai cerut fresh de mango, ai baut 3 guri si nu-ti mai trebuie. e scump, e in extra-sezon aproape, dar tie nu-ti pasa. ei, uite ca e ultima data cand te mai ascult. o sa-mi ceri diverse iar eu o sa ma fac ca n-am auzit.
taximetristul: hai madam ca n-o fi asa grav.
eu: lasa bre sa invete ca banii nu vin din pom, ca viata e grea.
el: nu e grea madam, e misto. noi o facem sa para grea. ia zi capitane, cum te cheama si cine te-a suparat?
toma tace. acuzele mele apasa pe constiinta lui in slefuire.
eu: nu vorbeste ca e suparat. ti-am zis ca e grea viata.
el: vezi madam de treaba ca ai copil bun. nu ti-a intors vorba nici macar o data, cat i-ai trancanit tu in engleza treburi serioase.
ajungem la destinatie.
toma: multumesc.
taximetristul: sa traiesti capitane, asa cum ti-o placea tie.

miercuri, 23 noiembrie 2016

cu mana

n-o sa mint. mi-e dor de iarna care vine.
mi-e dor de frigul altora.
mi-e dor de lacrimile care vor sa planga.
imi plac parerile de rau care invita la reconciliere.
imi plac sticlele care nu seamana intre ele, imi plac cutiile, borcanele, imi place sa le vad goale de sensul lor initial si sa le umplu cu nimicurile sensului meu.
imi plac imbratisarile in care stau sa uit cum e timpul spart in secunde care uneori dor ca pietrele si alteori curg ca raurile reci de acasa, fara sa intrebe pe nimeni daca doare cursul.
cu mana mea, frec un nes. cu mana ei, femeia de serviciu ma freaca pe spinare. cu mana lui, toma deseneaza o casa. cu mana lui, tatalutoma isi tine tampla. cu mainile lor mici, copiii zilelor mele lucratoare fauresc lumea.
cu mana lui, taximetristul ma poarta catre o cursa mintita, la finalul careia ii bat obrazul cu mana mintii mele.
nu vreau sa ajung nicaieri cu textul asta.
degetele imi stau in suspensie asteptand sa ma nareze sau sa se inchida.

marți, 15 noiembrie 2016

margica langa margica, of langa of

n-o sa scriu despre cum m-am certat cu soferul uber si cum am coborat platind jumatate din cat afisase aplicatia. nici despre radacinile indiene pe care le beau sa ma revitalizez.
nici despre cum am tratat durerea lu toma de ureche cu ulei de masline si usturoi. mare branza.
nici despre conflictele de interese de la job, nici despre nedreptatile saptamanii.
nici despre cum am murit un pic cand am vazut cum si-a spart barba o fetita de la gradinita. nici despre cum a primit mama ei vestea cu calm, desi uite ca poate despre asta ar trebui sa scriu.
nici despre cum a plans toma cand s-a rupt in 2 creionul cu care desena.
si eu cand eram ca el am plans cand am sters cu guma pana am gaurit pagina.
l-am intrebat: de ce ai plans?
pentru creion am plans, nu pentru mine. apoi doamna mi-a zis ca daca s-a rupt by mistake, nu trebuie sa plang, dar eu nu stiam ca by mistake.
n-o sa scriu nici despre baiatul de la afterschool care petrece saptamana cu mami si weekendul cu tati, desi uite si despre iubirea lui egala pentru parintii care nu se mai iubesc ar trebui sa scriu. sau cine sunt eu sa le judec iubirea? poate ca ei se iubesc cum nu stiu eu sa inteleg.
n-o sa scriu nici despre petele de pe obrazul si de pe piciorul lu toma, desi ma holbez la ele de 5 minute, in ignoranta mea care le va rezolva si pe astea cu un pupic numa.
n-o sa scriu despre dezamagirea nepretuirii, despre ramificatiile incertitudinilor, despre guguloiul de luna plina la care m-am uitat cu tatalutoma mai mult ca sa marcam ce ne invitase facebooku sa facem ca cica de la revolutia pasoptista nu se mai zarise asemenea guguloi.
tutancamon isi ingropase de mult chilotii lui cu fir de aur in piramidele pe care nu se asezase colbu, cand se infoiau mestesugarii in europa, sa scrie reforme, dar nici despre asta n-o sa scriu ca n-am evidente istorice.
n-o sa scriu deci despre nimic, fiindca nu pot sa incropesc de-o asezare in pagina, de o intriga, de un deznodamant ceva.
pot doar sa insir gand dupa gand, margica langa margica, frantura langa frantura, of langa of si sa-mi culc istoveala oblojita c-un ceai de anason, placid ca povestea de azi.


joi, 3 noiembrie 2016

onesta asumare a putinului

casa noastra nu contine scaune, ci doar o masa rotunda de aluminiu, in jurul careia stam pe niste perne. nu contine nici televizor, aragaz, cuptor cu microunde, aspirator, aer conditionat. nici medicamente. nici parfumuri. nici fier de calcat. nici decoratiuni din comert, ci doar facute de mine cu toma.
depozitarea se efectueaza in cutii de carton sau de plastic, pe care le aranjez o data la 3 luni cu stoicism. intre timp cartile, hainele, culorile, jucariile se cam amesteca intr-o entropie haioasa, cum imi place sa-i explic lui toma.
majoritatea ne-avutiilor constituie propria noastra alegere. desigur ca si viata a mai lucrat la minimalism, dar am invatat sa ni-l asumam cu seninatate.
in casa asta se sta de vorba, se picteaza, se iubeste, se plange si se rade.
se consuma doruri, se analizeaza concepte, se reveleaza minuni. pana la urma ce e spatiul?
e cadrul batailor inimilor, nu?
e locul de unde plecam dimineata si unde ne adunam seara sa ne simtim.
uneori repovestesc realitatea asta, probabil cand contrasteaza puternic cu nemultumirile domestice ale cunoscutilor.
povestea mea nu e despre cum e mai bine. e despre onestul asumat al putinului. despre emotii care se nasc, cresc, se transforma, in ciuda neavutului.
se poate.






sâmbătă, 29 octombrie 2016

vrei toamna in slapi? iei craciun fara brad

in parcul elvetian al sufletului meu egiptenizat e liniste.
expatii isi dorm inca trupurile albe pe care le vor aduce la iarba verde in vreo ora.
inspir, expir.
palmierii inalti si drepti ca niste creioane scriu o poveste fantastica despre cat de putin ne trebuie ca sa fim fericiti.
toamna blanda ne poarta zambind spre o iarna care n-are sa ne ninga nici anul asta. semn ca toate au un pret. vrei toamna in slapi? iei craciun fara brad. de unde si vorba inspirata a lu tudor a lu chirila: vrei soare, ia sa vezi ce de soare iti dau.
stiu si o injuratura cu soarili, de la tataia din gusoi, dar sa nu iesim din starea de bine, ca e pacat.
ma asez in pozitie de meditatie. ma gasesc multumindu-i soarelui pentru liniste, pentru iubirea din casa, pentru o meserie, pentru revelatiile din mijlocul copiilor. imi propun sa ma documentez despre zeul ra, la care se rugau radacinile egiptene ale lu toma, cand noi eram pamant sau apa, ca nici nu mai stiu.
toma se joaca cu prietenul lui irlandez, o sarboiaca simandicoasa ma intreaba cinstit ce cred despre educatie, ca niste oameni de stiinta spun ca mai bine nu pui copilul in colectivitate devreme.
cand vreau sa raspund, ea imi zice: stai ca nu mi-am terminat gandurile.
hai termina-le.
eu in belgrad am studiat farmacia, adauga ea cu patos, iar acum sunt doar nevasta de diplomat. ma doare c-am irosit toti anii aia studiind.
aoleu, si pe mine ma doare, imi vine sa-i zic, in conditiile in care noi nu consumam niciun medicament.
esti indragostita? ma intreaba.
sunt, raspund cu o tarie care ma surprinde si pe mine.
ea rade larg, neasteptand un raspuns prompt, iar mie mi se dizolva brusc toate nemultumirile prezentului, odata trecuta prin testul asta fulger.
pe drum spre casa ma opresc sub un copac plangacios ca o salcie, numai ca el plange cu niste ghirlande de bobite galbene si printre ele flori firave mov. asa ca o perdea fragila in contrast cu rupturile strazilor, autobuzelor, cladirilor.

toma mi-a inteles latura asta naturalista, sau poate doar o mosteneste, astfel ca ma surprinde cu cate o floricica, o frunza, o crenguta, in orice spatiu infim de verde in care ne-am situa. daca sunt cu alte femei de vorba, el aduce tuturor doamnelor cate o floare, iar eu mor de drag. e mai mult decat am visat, e peste gentlemanismul pentru care admiratia mea e pregatita.
in casa imi cere sa-i citesc balada unui greier mic, adusa de mamaia acum o iarna.
ei toma, eu am plans cand am aflat balada asta si eram un pic mai mare ca tine. am plans pentru tantalaul ala de greier.
why?
pai uite ca l-a luat toamna pe nepregatite, toamna romanesca e rece ma, nu gluma.
daca nu si-a pus maneca lunga!! rezolva toma vaicareala greierului.
auzi si la chitara asta din ilustratie, stiu ce canta, se repede el, acum ca a inteles ca e romaneasca rapsodia.
ia!
canta: hai hai cu trasiara! melodia lu tataie. ia canta-mi-o!
trasioara ma, nu trasiara.

pai ce mi-e drag pa lumea aaasta.
calu, pusca si nevaasta.
calu ma calatoreste, pusca de hoti ma pazeste.
pusca de hoti ma pazeste, iar nevastaaaa ma iubeste.
el asculta cuprins, iar eu ma bucur ca nu-mi cere sa traduc, fiindca la noi in viata, in casa, in inimi cuvantul, jucaria, obiectul gun sunt interzise.
dictatura militara din afara inimilor noastre nu se pune.
eu tot mai visez la nerazboaie. 




joi, 27 octombrie 2016

ce mai scrie toma

hai sa las aici un miracol, ca daca nu l-as fi trait n-aveam de unde povesti, vorba rapsodului.
noi nu detinem televizor. am mai spus asta. si nu ma dau mare, dar informatia e utila in context, nu va aprindeti aia care m-ati clasat deja in vreo secta naturalista.
nu detinem nici vreo carte in araba.
comunicam in engleza, desi toti 3 vorbim araba la nevoie, dar nu in casa.
toma poseda o araba mult mai buna ca a mea fiindca o exerseaza la cald cu colegii de gradinita, in timp ce eu ma dau academiciana lu peste in engleza mea simbolista. la fel cum ma dau si blogarita noaptea, cand imi adun slovele romanesti umil nediacriticizate.
cumva dintr-o nevoie organica de a-mi pastra identitatea, am refuzat sa invat sa citesc araba. o inteleg bine, o vorbesc binisor, o amestec cu engleza sau italiana, dar scriptic nu m-a intrigat in 5 ani.
initial ma asaltau toate insemnele de pe pereti, reclame, magazine, pliante. apoi am invatat sa ma detasez de durerea asta.
aseara in timp ce desena toma un copac, a rotocolit ceva ca un necuvant, in josul paginii.
mi-a zis: asta e scris.
eu am raspuns: sigur ca e scris. esti foarte priceput.
ii arat apoi opera lu tatalutoma, care ma lamureste degajat: aici scrie: egipt, in araba.
ba ej nebun? vorba poetului.
de unde stie asta ma sa scrie Masr ( egipt in araba)?
la gradinita n-avem decat carti in engleza. el a vazut cuvantul asta pe strazi si l-a memorat ca simbol identitar?
copilu asta s-o fi plamadit din revolutie ca sa-si iubeasca tara mai mult decat o sa invat eu vreodata s-o iubesc pe a mea?
deci el scrie deja ce eu nu stiu sa citesc.
l-am intrebat: toma ce ai scris aici?
a zis: egipt.
de unde ai invatat?
de la tati in timp ce-ti explica tie desenul meu.
toma cati ani ai?
eeei, 4, dar cand vreau sa am 6 nu ma mai corecta ca mi se face rusine.
auzi mami, cand erai tu mica, tati unde era?
era si el mic, dar la el in poveste. povestea mea s-a intalnit cu a lui ca sa te scriem pe tine, ca sa ne desenezi ce singuri n-am fi desenat niciodata.
mami is a funny girl, ii spune el lu tacso, ca intr-un men talk in care metaforele mele devin cel mult hilare, si ne intoarcem la rutina pusului la culcare.









miercuri, 26 octombrie 2016

obsesiv acuzativ

cum stiu ca a venit toamna in cairo?
pai nu mai duduie aerele conditionate ale tuturor locuintelor din jurul meu. pesemne ca locatarii se multumesc cu cele vreo 25 °C de afara si deschid cuminti ferestrele uitate inchise in ultimele 9 luni de canicula.
niste claxoane sparte razbat din strada mare, dar sa nu-l suparam pe dumnezeu. respir liniste.
copilul care se joaca in nisip la parterul blocului, s-a culcat si el.
gangureste de luni bune. ei uite azi a invatat sa zica mama. a turuit asa vreo jumatate de ora ma-ma ma-ma mm a mma in inceputul asta cuminte de noapte. un pui de egiptean rostind ma-ma, la fel ca puiul meu de dac, la fel ca puii tuturor imperiilor care nu inseamna nimic pana la urma, nu?
suntem toti iubire, pana ne fura oportunitatile niste drepturi.
masina de spalat m-a strigat bip bip bip bip bip, de 5 ori, ati retinut?
spal in fiecare seara, ca o papusa cu cheie. marturisesc ca ma delectez cu mirosul de proaspat contrafacut si imi iau 3 minute bune sa intind rufele jilave.
rusoaica de la gradinita, care de 17 ani vine 1 data pe saptamana sa danseze sec si fara zambete, cu copiii gata de harjoneala, mi-a marturisit ca obsesia ei e calcatul.
calca cate un munte de rufe pe saptamana: chiloti, lenjerie de pat, prosoape, tricouri, TOT.
nu poate sa mearga la minimarketul de langa bloc daca nu si-a calcat tricoul.
ii spun ca eu n-am fier de calcat. nu calc nimic, nici daca mergem la nunta.
ea lesina. adica nu chiar lesina, dar da ochii peste cap.
apoi incearca sa ma inteleaga, dar nu poate. nici eu pe ea. a, si ea mai are o fixatie. nu si-a schimbat freza niciodata. eu m-am tuns de cateva zeci de ori. aoleu, ma priveste ea consternata de fiecare data cand ma gaseste cu o freza noua. pur si simplu colantii ei apretati nu pot sa inteleaga pandaliile mele sezoniere.
o las nelamurita si raspund la telefon.
o mama care s-a vaitat de cateva ori pana acum ca in pozele de pe facebook ul gradinitei fata ei nu apare mai deloc, a vazut-o azi, angajata intr-o activitate, senina, dar nepieptanata.
mentionez ca in egipt e de datoria educatoarelor sa aranjeze parul copiilor, respectiv impletit codite fetelor, aplicat ulei, spray, fundite.. tot tacamul, dupa cum au instruit mamele in anticipo.
i-am spus mamei ca eu am crezut ca daca fata ei se bucura de activitatea la care participa, e suficient, dar ea a tinut sa-mi explice ca restul fetitelor erau corespunzator pieptanate, numai a ei nu purta bentita peste buclele-i rare, care desigur nu se indesesc daca eu nu iau aminte. doamna asta poarta val si probabil ca-si pregateste copila pentru o viata de bucle sub batic, deci imi vine sa-i spun ca insistentele ei nu se prea justifica, dar imi vad de nestiinta mea si-i promit bucle dese.
cam atat despre micile obsesii care mi-au marcat ziua.
beau o bere, frunzaresc un facebook acuzativ, constat ca s-a facut mai tarziu decat imi permite trezitul de maine sa ma lalai. numai toma seninul imi aminteste ce bine se doarme cand nu te iei cu fleacuri si-ti asculti corpul.
 


luni, 24 octombrie 2016

paznicul cu zambet sarmant si picioare strambe

mi se face cateodata dor de ce nu am povestit. de niste suspensii de miracol nedepuse inca pe nicio suprafata, ci ramase asa in atmosfera descoperirilor mele.
e de ex langa gradinita un tip, un paznic cu labele picioarelor dispuse una spre cealalta, ca doua paranteze, nu in fata ca sa se poata urni si el ca homo sapiens.
si-a educat corpul sa se deplaseze spre inainte, spre progres, dar ca un crab cumva. omul arata decent si zambeste sarmant, ca si cand zambetul s-ar scuza zilnic pentru greseala pe care a facut-o dumnezeu cand i-a montat labele.
toma il saluta. nu m-a intrebat niciodata de ce arata altfel decat noi.
m-a frapat de dimineata stralucirea ghetelor paznicului.
omul isi cunoaste integritatea, alearga fara sa cada, cu ghetele lustruite dispuse anapoda, si ghideaza soferii satui de-atata apasat pe acceleratie cu laba corespunzator amplasata.
mergem inainte blamandu-ne realitatile. vaitandu-ne micimea supararilor, oameni cu maini si cu picioare la locul lor, cu inimi care inca mai stiu sa bata, cu guri cu dinti, cu ochi sa vada.
e 9 dimineata si traficul geme de suparati vremelnici.
paznicul cu zambet cald si picioare strambe urla fara sa scoata un sunet:
baaa, astia carora va fierb sufletele in corpuri cinstit plamadite, astia cu 2 picioare care au stiut de la inceput sa calce drept, mergeti ma cu fruntea sus si eliberati lumea de ofuri, ca eu pentru voi zambesc, nu pentru mine.
nu mai plange mis corina, ca nu e timp.
du-te de ma scrie in on-line si maine sa-mi faci o poza cu toma, copilul care nu m-a vazut niciodata altfel.

duminică, 16 octombrie 2016

toma. ziceri

doamne toma, i-ai vazut pe copiii aia pe motocicleta?
nu, care?
hai ma, motocicleta care tocmai a trecut pe langa noi. pe ea erau 2 baieti la vreo 8-9 ani.
e foarte periculos.
da, la fel de periculos este sa-ti pierzi pantofii, de exemplu, paragoneaza el ca nuca in perete.
da ma, foarte periculos.
ne urcam intr-o repeaga de autobuz, one chance, one opportunity, one pound.
toma ii multumeste lu alah ca am gasit scaune libere. il pup pe frunte. 
auzi mami, de ce i-ai zis lu nenea ala ieri ca eu nu vorbesc romaneste?
aa, i-am zis ca vorbesti mai mult engleza.
dar stiu o cantitate de cuvinte romanesti, se cheama ca vorbesc, nu?
e adevarat. scuza-ma!
it`s fine. pa. inchide el subiectul desi ne tinem inca de mana.
cumparam niste curmale, un ciot de ghimbir si 5 lipii.
dintr-o ghereta cu rechizite el isi alege o galeata de plastelina iar eu un creion cu mina de 2. mi s-a facut asa dor de comunism.
si de ploaie. o sa-mi pun la gat sticluta cu apa de ploaie de la pucioasa.
si eu pot sa zic: piu piu cisa.
pu cioa sa, ma.
pu cioa sa, aho! aho inseamna in araba un fel de poftim.
in parc imi spune la ureche:
it`s silence. today no one plays agressive.
vede o bicicleta. mami, poti sa mergi la mama copilului ala si sa-i zici asa: can my son try his bycicle for a while?
bine ca esti tu destept, ca eu nu stiam cum s-o abordez.

marți, 11 octombrie 2016

auto correct

beau un nes care nu-mi place, dar n-am alta optiune asa ca ma gandesc la toata durerea universala, ca sa ma simt norocoasa.
maturatoarea part-time zambeste smerita. eei, ii intorc eu zambetul, unii de satura de munca iar altii abia vin de la scoala.
ea e la un colegiu plictisitor de fete, nici nu vreau sa ma gandesc cum se duce si vine, cu basmaua ei bleumarin, sa studieze doctrina islamica, sa ma bata dumnezeu ca vorbesc cu pacat.
mis corina, vreti din chipsurile mele cu gust de gratar?
mai fata, ai ramas fara dinti cand era mai util sa zambesti vietii, fi-ti-ar chipsurile sa-ti fie.
ea da cu mopul si se pierde in gandurile ei de fata tanara, ai de uzura mea morala!
intru intr-o clasa si-o surprind pe-o asistenta ascunzand telefonul in dulap.
ele toate stiu ca telefonul trebuie lasat intr-un cos la intrarea in gradinita, dar mis corina e fata de treaba, asa ca de un status pe facebook or avea si ele niste timp cat dispar eu din raza.
iau telefonul din dulap si ies din clasa, fara sa comentez.
peste 3 minute ea vine in birou si-mi spune: ala nu era telefonul meu mis.
eu raspund ca sa stea linistita. ce-am facut cu rusinea mea de rusinea ei, nu-i mai spun.
peste alte 5 minute, ma cheama colega ei: mis corina, puteti sa veniti in clasa 1 minut sa fotografiati ceva?
oo, zic, ce telefon sa aduc?
ea raspunde timida: telefonul gradinitei.
merg si imi gasesc copiii frumos dispusi in semicerc, cu carti in mana, angajati in procesul cunoasterii, asa cum nici in vis nu as fi planificat.
opaa, ia uite ce surpriza frumoasa, daca m-am vrenicit, vorba lu mamaie, sa sustrag telefonul din dulap.
m-am bucurat c-am putut sa nu ma supar ca ele refuza sa respecte regulile nescrise ale muncii, ca sa pot sa ma bucur de-adevaratelea c-au putut sa ma surprinda placut imediat dupa.
intru in bucatarie si-mi pun intr-un castron o lingura de macaroane cu spanac si o lingura de budinca de dovleac.
o intreb pe tanti care spala vase: tot aici?
eei, rade ea, tot aici mis corina, spal de dimineata.
pai uite d-aia imi pun eu si pranz si gustare in acelasi castron, ca sa nu te obosesc.
doamne fereste, sarat cu dulce?
merge, merge, raspund eu cu ghiogarturi.
si-as mai scrie daca nu m-ar retine niste indatoriri atat de mici pentru univers, atat de mari pentru copiii mei mici.




duminică, 2 octombrie 2016

omul de toma

scriu sa arhivez niste cugetari de-ale lu toma, ca sa nu uit cum invat eu viata in fiecare zi, langa minunea asta de copil gata sa implineasca 4 ani rotunzi si rumeni.
mami, eu cu copiii care nu se joaca frumos, ma joc un pic si apoi nu ma mai joc.
auzi, copiilor care nu se joaca frumos, le-au zis mamele lor sa se joace urat? ca tu imi zici sa ma joc frumos, iar eu ma joc cum imi spui.
ei toma, vreau sa cred ca nicio mama nu invita la joc necurat, dar poate ca isi uita copiii in fata unor agresiuni si apoi uita sa le cearna raul de bun. iar ei cresc crezand ca violenta e parte din joc.
mami eu stiu sa scriu numere.
ia fa-l pe 2!
fa-l tu. imi zice.
eu stiu sa-l fac. daca si tu poti, atunci nu-l mai face.
hai ca-l fac, intra el in joc. si rotocoleste cu pixul un carcarici.
ce e asta toma?
it`s 2, but in arabic.
aaa.
apoi mai incearca un carcarici.
eu tac sa nu-l ofensez.
el: this one is in french.
aa. hai sa fac si unul in romanian.
fac un 2 calumea iar el: hai ca am obosit de cand scriem numere.
a gasit la rusoaica de soacra-mea niste matriosce.
le-a golit pe rand de continut, apoi in cea mai mare a ascuns-o pe cea mai mica si a zis: asta e mami, cu mine baby in burta.
soferului uber i-a zis: auzi boss, mami imi spune ca nu se mai gaseste pepene. ne duci undeva unde se mai gaseste?
omu i-a zis un fel de: manca-l-ar nenea pe el, ma duc oriunde, pepene ma fac pentru tine.
eu am ripostat.
toma mi-a batut obrazu, intr-un fel de: lasa-l ma daca e placerea omului.
in timp ce colora un elefant, a depasit un pic la coada. n-am zis nimic. niciodata nu corectez.
s-a corectat el: aici sa stii ca n-am depasit. sunt niste oameni care merg in spatele elefantului. si s-a apucat de rusine sa-i deseneze pe oameni.
azi mi- a zis: mami, te spal eu pe cap, ca ma pricep. doaamne cu parul nezburlit semeni cu mine. ce cool esti! ei na. asta nu e cori. cine esti?
ma intreaba in araba daca suaia inseamna half in engleza. ii spun ca suaia inseamna putin iar half inseamna jumatate.
aa, deci half e mai mult decat putin dar nu de ajuns, isi explica el. eu ii reprezit cu mainile un fel de intreg, ii arat putinul si jumatatea.
el continua: deci jumatatea are forma asta.
ei, zic eu, nu e neaaparat despre forme, e despre cantitati, in mai multe forme de reprezentare.
de ex: picaturi? intreaba el.
sigur, picatura e si ea o unitate de masura.
te iubesc toma!
de ce?
asa, pentru cum iti explici tu lucrurile si mi le explici si mie.
mami, inainte de culcare, hai sa vorbim, in engleza si araba.
hai si in romaneste, te rog, ca prea ma mustra constiinta.
hai bine, cum se zice in romaneste: sut in fund?
hai maa.
auzi mami, mie mi-e dor de mare. cand mai mergem?
aoleu toma, nu ma lovi unde nu mi- a trecut.
bine nu mai zic, da tu sa stii ca imi e dor!




joi, 29 septembrie 2016

despre oameni, cu deschidere

azi scriu despre oamenii care m-au impresionat in ultimele zile, in ordinea in care ii deruleaza memoria afectiva.
femeia de serviciu de la gradinita, cea care lucreaza full time, mama lu peter, ca ea altfel nu se identifica (e o cutuma egipteana in clasa de jos: femeile se identifica cu numele primului baiat pe care l-au nascut). imi place de ea ca vine la job in blugi si apoi se schimba in pantaloni de pijama, fiindca asa poate ea sa smotruiasca pe indelete zi-lumina. nu s-ar opri din dereticat. ma fascineaza determinarea cu care curata TOT.
cealalta femeie de serviciu, e o pustoaica de 16 ani, prima maturatoare part-time pe care a vazut-o egiptul. ei ii place in gradinita, si-i place flexibilitatea pe care i-am dat-o. a lucrat la noi pe timpul vacantei, apoi a vrut sa continue obtinerea unui venit, dar sa se si intoarca la scoala. e dintr-o familie saraca. si-a pierdut deja dintii inainte sa intre la pubertate, dar zambeste inca. inima o lasa. o cheama donia. adica `viata` in araba.
mai am o ingrijitoare care schimba scutece cat e ziua de lunga, dar o face cu drag. se intoarce la universitate din octombrie, dar vrea si ea sa continue part-time, daca nu ma supar. o urmasa a cleopatrei, sensibila si voluptoasa, care vrea sa schimbe scutece cand iese de la cursuri, in loc sa mearga acasa la cele doua neveste ale lu tacso, si sa spele podelele ca-n fata mosului si fata babei.
un alt om minunat e o fetita de 2 ani jumatate care o sa devina profesoara. simt asta cu o certitudine organica, din cum vad ca ii ingrijeste pe colegii ei, cum le distribuie ea creioanele si foile de colorat cand sunt eu prinsa in alte taskuri.
o femeie cu care am lucrat intr-un job din care am fost concediata, m-a sunat azi plangand. poate am un job pentru ea, fiindca acolo de unde am fost data afara eu, nici ea nu mai stie sa respire. imi amintsc zambetul ei detasat, atunci cand eu ma cautam de lacrimi. apoi siguranta mea noua si un pic invidia ei. iar acum sfaturile mele din inima peste lacrimile ei. ea e de varsta mamei mele si e egipteanca. i-am dat azi niste sugestii la obiect despre reincadrarea ei in domeniul vast al educatiei mintite, dar in care sufletul ei mare poate face diferenta.
nu stiu cat am ajutat.
memoria afectiva imi aduce in prezent o romanca noua, pe care facebookul mi-a facut-o cadou si care ieri m-a cautat pana m-a gasit in carne si oase, in cairoul prafului si al claxoanelor. nu mai sunt singura.
derulez un pic inapoi si dau peste portugheza pe care am angajat-o pentru grupa prescolara, o gagicuta brici, cu o engleza impecabila, cu simt de raspundere si cu un vocabular onest ca apa de la robinet.
ei si inchei cu o cersetoare careia n-aveam de gand sa-i dau nimic, dar am gasit pe jos o lira fix cand mi se vaita ea si zic: hai ia norocu meu si nu mai umbla cu nasul pe sus ca uite cum ratai stralucirea.


duminică, 25 septembrie 2016

i am not an octupus

am baut o bere cu prietena mea italianca, in clubul elvetian din inima rupturii cairoului, in timp ce copiii ni se prafuiau de drag la picioare.
am trecut asa in revista copilarii, perspective, probabilitati, politici europene, crize identitare, estetica de context, dragoste, blocaje, minimalism.
cand s-a facut un fel de tarziu, ea a plecat cu un taxi, iar eu cu o repeaga de autobuz. toma a cerut o acadea de la un chiosc stand sa cada. eu am zis ca asa ceva never, dar toma a conchis: un pic de fake, azi numai.
hai daca eu mi-am alocat placerea unei beri, sa las si copilul sa linga o bomba roz pe bat.
in autobuz statea pe scaun, cu acadeaua in gura si se uita pe geamul crapat la privelistea mai crapata ca geamul. ca intr-un film al bucuriilor mici. ma durea zaharul scenei. am coborat. am intrat intr-un magazin de cosmetice locale, mi-am luat un sapun din lapte de camila, un ciot de ghimbir si un fel de dovlecel nemancabil, dar cu proprietati nebanuite de catifelare a pielii. hai s-o vedem si p-asta. toma mi-a zis: mami nu-mi mai trebuie acadeaua asta. iar eu  am strigat hamdullelah, adica multumim lu alah cu evlavie crestineasca pentru ca a oprit spirala zaharului. tine-o tu, mi-a poruncit. bai baiatule, i am not an octupus, si i-am aratat mainile pline de plase.
el nu a zambit, fiindca nu era o gluma.

din strada cumpar jumatate de kg de smochine, cam tuflite, dar ele asa se prezinta si cand sunt fericite. vanzatorul e batran si obosit. ai copii p-aci? sa las si io acadeaua asta linsa pe jumatate? el zambeste, se cauta de un petic fara praf, eu anticipez cautatura si depun bomba roz pe bat intr-o lingura de plastic, in talerul afacerii lui cu smochine.
mersi imi spune el si pune mana la inima. pardon, la buzunaru cusut pe dos, de unde imi scoate monedele-rest. uite cum ma pacaleam. acolo la piept unde stiam eu ca sta inima, el isi tine numeraru. inima e in taler, danseaza cu fata la strada care nu adoarme ni cio da ta.
3 guava, 1 kg de banane si ne strecuram printre 2 microbuze care miros a tigari interzise de guverne. un fumator imi face loc sa trec, eu spun multumesc, iar el raspunde cu placere din slapii lui murdari, care nu schimba cu nimic decenta situatiei care s-a consumat.
mami, i understand now why you said you are not an octupus, cugeta toma, uitandu-se la bratele mele cu smochine in varf.
you are a great kid, cuget peste cugetarea lui, intelegand ca sa treci la 4 ani cu privirea peste tot circul asta social si sa nu te vaiti, e un har.
i am a great brother.
you will make a great brother yes.
si o aducem iar in poveste pe sora lui nescrisa, neplamadita, neinceputa, doar conceptualizata cu puterea inimilor casei.

vineri, 23 septembrie 2016

despre vaccinare cu neindoiala

toma creste fara vaccinuri, fara medicamente, fara vizite la pediatru, fara cosmetice.
o buna bucata din mamele care ma citesc ma considera o norocoasa naiva. desigur ca cine vrea sa ma ude cu o ploaie de statistici confirmand iresponsabilitatea mea teribilista, o poate face.
umbrela mea ramane tatal copilului meu, care m-a crezut pe cuvant ori de cate ori am luat o decizie ferm-naturista in evolutia sanatatii corpurilor si spiritelor familiei.
e cel mai categoric om din cati cunosc, e cel mai bland om din universul lui toma, dar daca nu e de acord cu vreo idee de-a mea, nimic nu-i clatina forta cu care imi taie elanul.
ii sunt recunoscatoare ca nu s-a indoit niciodata de nevaccinarea lui toma. ca nu m-a blamat. ca imi e stalp langa convingerea ca sanatatea e un cumul de mancare cruda, fericire, intentii curate, nepanica, mers pe jos, inteles durerea in context si nemascarea ei cu solutii medicamento-miraculoase.
am dezvoltat in viata de mama o grija zilnica a bucuriilor mici, a relatiilor cinstite cu semenii si a mentinerii corpului departe de tot ce mi se pare chimic, implicit nociv.
de 5 ani n-am mers la doctor decat sa nasc.
nu detin reteta sanatatii. incerc doar sa-mi ascult corpul, sa nu uit sa beau apa, sa suplimentez cu verdeata cand ma simt slabita si sa dorm cand mor de durere de cap. sa meditez cand imi plange corpul de atata stres mental si sa imi corectez preocuparile atunci cand ma indepartez de natural.
cum imi manifest recunostinta fata de univers pentru toate nebolile?
pai uite un exemplu, naiv probabil si el. am o prietena egipteanca pe care tatal copilului ei a deposedat-o de micut, la 2 ani de la nastere, fiindca nu se mai potriveau.
in cultura asta care favorizeaza barbatul, ea e practic legata de maini. copilul creste in casa in care tacso mai are 2 neveste, departe de mama naturala pe care o aude la telefon si o vede la cheremul tatalui, poate ca o data pe luna.
nu intru in detalii justitiare, ca toate sunt o iluzie si-o mare de lacrimi. cert e ca femeia asta e un om minunat. n-are deocamdata arme cu care sa-si aduca copilul aproape. dar de fiecare data cand ne intalnim, ea si toma petrec cele mai calde momente din univers. o las sa fie mamalutoma, iar ea stie si plangem 2 lacrimi de norocoase ce inca suntem, in tot amalgamul asta de grele cu care vine viata la pachet.
desi mama ca si mine, ea n-are acces la dileme farmaceutice/ educative/ simpliste sau progresiste, cu privire la evolutia copilului din medalionul de la gat.
il inconjoara insa pe toma cu o grija supranaturala. incearca sa respecte normele mele de nutritie/ libertati, dar se hlizesc intr-un mod care numai lor le apartine.
asa cred ca multumesc eu universului pentru minunea de copil care m-a ales sa-i fiu mama, pentru neboli, pentru curajul de a decide ce-mi dicteaza constiinta inimii, nu gura lumii obosite de atata nevoie de atras atentia.
daca la finalul examenului motherhoodului castig eu sau castiga nefastul, asta nu ma preocupa. refuz sa intru in competitii care ne secatuiesc de frici, de cuvinte, de vlaga. aleg sa raspund cu inima deschisa, intrebarilor inimilor care plang pe langa mine, ca sa imi reamintesc zi de zi ca viata e un miracol. o celebram sau o ostoim.



luni, 19 septembrie 2016

opriti timpul!

prima obsesie a lui toma a fost legata de ceasuri.
avea cam 2 ani cand a inceput sa identifice fiecare ceas din proximitatea pasilor/ ochilor lui si l-a tinut nevoia respectiva vreun an.
apoi sigur ca nu s-a rupt in totalitate de cautarea asta, dar a lasat-o mai moale.
a inceput de ceva vreme sa simta cand au trecut 5 minute, sa ceara sa afle cat dureaza o zi, cat inseamna jumatate de zi, ce e timpul de fapt, dar nu acolo in ceas, ci afara, in viata.
ma intreaba pe dos: cate saptamani sunt intr-o zi, cand e toamna si mai ales cand o sa ninga?
in romania din inima mea toma, miroase a toamna deja, asa imi spun statusurile romanticilor de pe facebook, dar in egiptul nostru ii da cu vara, cu maneca scurta, cu somn dezvelit, cu ploaie neplouata de poate 9 luni.
in romania copilariilor mele o sa ninga putin dupa ce vei fi implinit tu 4 ani rotunzi si magici, dar in egiptul nostru uscat, poate ca doar o maneca trei sferturi o sa marcheze `transhumanta` asta care nu e decat un cuvant de acasa, nimic de batut in cuiul clipei.
zilele se scurg in saptamani, nu invers, mai adaug.
a da, ai mai zis asta. ma linisteste el, cu memoria lui de ceas.
auzi mami, de ce nu m-ai pus ieri sa ma uit la tableta 5 minute cum am zis?
fiindca te-ai luat cu altele si ai uitat. uite poti sa te uiti acum, dar numai 5 minute.
eu nu vreau acum! eu am vrut in that tomorrow. ma doare durerea lui si nu apas cu yesterday -ul meu corect peste tomorrowul lui gresit plasat.
simt cum isi asuma ireversibilitatea timpului, iar el simte ca simt si-mi spune ca celui mai organic confident: that tomorrow will never come back.
ar vrea sa planga, dar eu stau ca un munte de nelacrimi langa el si il imbrac in forta.
tomorrow never dies, ma dau eu desteapta.
who dies? what dies? intreaba el intrigat de un nou cuvant greu ca timpul.
spuneam ca avem tot timpul din lume sa ne iubim, impachetez eu discutia si il imbratisez, ca sa opresc timpul.


sâmbătă, 17 septembrie 2016

revelatia scufundarii de suprafata

marchez minunile ultimei saptamani, cat beau un vin de mango, sa-i dea dumnezeu sanatate lu tatalutoma si sa-i tina viu mestesugu.
am dormit cuminte sub stele, m-am holbat la luna, i-am zis marii toate ofurile, ea le-a luat, le-a balacit si-a facut din ele spuma.
am meditat la 6 dimineata, cand numai eu si stele de mare eram treze si mi-am formulat mantre noi, de sezon cu briza.
mi-am verificat temerile, binecuvantarile si-am incropit cateva terapii de grup cu o mana de prieteni de nadejde.
mi-am pus o masca de snorkeling [made in italy, cumparata din canada de catre un prieten egiptean acum 25 de ani] si am vazut marea rosie pe sub captuseala.
am respirat egal pe deasupra lantului de corali grasuti, mai roz si mai mov si m-am minunat la gandul inmultirii lor asexuate, in timp ce noi dezbatem dileme gri pe uscat.
am vazut ciucuri de vegetatie balanganindu-se intr-un dans in care `inainte` si `inapoi` nu preseaza cu nicio consecinta.
bancuri de pesti ingusti si lati, rotunjori si taiosi, poate ca vreo 10 specii diferite am reusit sa identific in minutaria de timp subacvatic in care m-am abandonat.
imi placea cum mi se incetinisera gandurile. incercam sa numar pestii, apoi mintea a refuzat efortul. ce atata sens?
minunea era sensul de data asta.
o ploaie de pesti minusculi, cat degetele de la picioarele lu toma, se grabeau bezmetici care unde. poate ca se nascusera atunci. atat cat sa-mi permit sa celebrez viata, in burburucii ei.
e bun dedesubtul marii, ca uite ne arata ca nu suntem numai noi aici.
ca toate luptele in care ne angrenam constiinta pe uscat, se dizolva in magia roz cu mov, cu negru si cu verde si cu cine mai stie cate culori oi fi vazut si am uitat.
pe deasupra celui mai bogat recif, am simtit o caldura in stomac.
ca asa le place coralilor sa traiasca, doar pana unde patrunde lumina in apa.
am simtit viata subapei, mi-am auzit respiratia tubulara, in teama de a nu cadea pe infloriturile alea calcaroase, sa distrug mandrete de ecosistem si desigur corp uman in care mi-e dat sa-mi perpelesc spiritul.
descoperisem o liniste noua. am asezat-o pe patul inimii, langa pacea lunii pline care avea sa reduca orizontul la alb si negru, mat si stralucitor, reflexie si refractie, zbateri si cumintenii pe aceeasi pagina.




luni, 5 septembrie 2016

ne vedem in toamna

scriu plangand pe dinauntru. ma uit la casa asta colturoasa si ma vad deja la marea fara margini.
tatalutoma imi zice: sa nu plangi. we have eachother and we have all the time in the world. isn`t that enough?
sigur ca it`s enough.
ce tot plang eu aici?
ca nu mi s-a multumit la timp? ca iar am asteptat ce n-am primit?
ei, da cine cantareste in univers cat n-am dat cand se cerea dat si cat nu primesc fiindca prea astept?
vocalele mi-o iau inainte in timp ce scriu. ca intr-o doina hauita.
o poza cu o dacia renault imi misca inima. asa e viata. cand n-ai de unde sa te recompui, iti da cate un detaliu dinasta bizar, sa te intoarca la cine te-a facut.
copiii care mi-au zambit azi a iubire raman nemuritori in calendarul timpului inimii. a fost fericire acolo, nu incape indoiala. apoi dezamagirile, nu sunt ele painea vietii? nu din ele ne tragem motivatia? nu de la ele pornim cand visam?
mai am inca de lucrat la asteptari. atata am crezut ca le-am rezolvat si uite ca n-am trecut inca examenul seninatatii. sunt in proba detasarii si mi se sufla din spate. pot sa trisez sau sa ies din sala.
ies si vin in toamna, la marire. ma duc la mare intre timp.

nuurile devenirii mele

o sa fac o lista scurta, fara introducere, a tuturor nu-urilor din viata mea, in speranta ca va mai simplific din trebuinte. sa ma ierte mami ca indraznesc sa public dezgolirea asta de caracter.
nu detin masina, nici permis de conducere.
nu sunt de altfel proprietara a nimic, poate doar a viselor pe care nu le-am implinit inca, dar pe care mi le asum ca sa nu-mi fie rusine cand se vor fi conturat.
nu am gaze, cuptor cu microunde, aer conditionat, tv, aspirator, fier de calcat.
nu folosesc parfum, creme, balsam.
nu consum medicamente, sucuri sau dulciuri din comert.
nu cumpar decoratiuni. tot ce detinem e facut de mine sau de toma.
nu am covoare sau perdele.
nu fac patul.
nu mi-am vaccinat copilul si nu doresc polemici pe tema asta.
nu am cont bancar, prin urmare nici card de credit sau de debit. traiesc cu cashul pe care il castig de pe o luna pe alta, dand aripi unor zeci de copii, majoritatea cu parul cret.
nu las niciun nas curgand nesters.
nu cred in granite, culori de piele, sexualitati batute in cuie si religii inramate in constrangeri.
nu las niciun om sa planga fara sa-l imbratisez, exceptie facand taica-mio care de ex azi a plans pe skype cand ne-am vazut, dar asta e piatra mea si nu arunc in voi cu ea. ce vina aveti voi ca m-am dus eu departe? ce vina are ciberneticianul de tati, ca a studiat cu patos acum 40 de ani stiinta computerizarii lumii, ca sa ajunga sa ma vada in egipt, din pucioasa, si sa planga unui monitor rece ca berea. tsss
nu las complimentele nerostite, nici revelatiile nescrise.
nu vorbesc romaneste cu copilul meu, desi suntem cei mai buni prieteni. pur si simplu de cand s-a nascut a trebuit sa vorbesc mereu engleza sau araba, iar el a devenit fluent in limbile astea. el nu stie ca eu bloggaresc in romaneste cand adoarme el.
nu mi-e frica de bombe sau de tancuri.
nu stiu sa tac atunci cand cred ca am dreptate.
nu las injustitiile neamendate.
nu scriu daca n-am trait.
nu dau vina pe nimeni inainte sa-mi verific nepriceperile.
nu va mai retin, ca s-a facut tarziu.






sâmbătă, 3 septembrie 2016

cum am nascut in egipt

mi-am dus sarcina printr-un cairo sufocant, cu un sot mai mult plecat la revolutie decat langa burta mea crescanda.
am mancat aproape numai mango si-am luat in greutate vreo 6,5 kg.
am lucrat pana in ultima saptamana, am facut sport, n-am consumat niciun medicament. am citit mult despre nastere, alaptare, motherhood. ma apucase o nevoie puternica de a elimina tot ne-naturalul din viata mea. incepusem sa-mi fac cosmetice acasa, cu instructiuni de pe net, imi propusesem o nastere naturala, fiindca natural fusese tot parcursul conceptualizarii copilului si dezvoltarea lui armonioasa in casa lui de apa. incepusem sa simt ca doctorul care imi va asista nasterea e un cezariano lover, fiindca cezariana e un business in egipt. costa dublu fata de nasterea naturala, o poti planifica in agenda cu usurinta, fiindca e indusa, iar pentru doctor efortul dureaza 10 minute.
aici numai femeile sarace mai nasc natural, neintelegand bietele care e norocul lor in tot chinul pe care il suporta.
doamnele care se respecta fac o cezariana decenta, fiindca li s-a spus de pe timpul sarcinii ca e mai safe asa. nimeni nu mai are curajul sa-si asume o nastere naturala. pare o bizarerie cruda, la care nebuna sa fii, sa te supui.
cand ii spuneam doctorului meu ca eu sunt gata sa ma doara, el zambea si-mi zicea: stai sa ajungem acolo, stai sa vedem ce dimensiuni o sa aiba copilul, stai sa vedem cordonul...stai stai stai.
in noaptea facerii, mi-am urmat instructiunile ca la carte si l-am deranjat pe cezariano lover doar cand eram deja dilatata 6,5 cm. l-am anuntat ca eu ma duc sa nasc, la spitalul la ca am stabilit si ca daca vrea sa vina si el, mi-ar fi de folos.
a ajuns la spital la vreo 4 ore de cand discutaseram, timp in care a trebuit sa explic in engleza tuturor egiptenilor lumii ca nu vreau analgezice, ca sunt ok si gata sa imping. ei aveau instructiuni de cezariana, iar eu ma razboiam pentru nastere naturala, cu revolutionaru de tatalutoma la cap, dandu-mi viata intre contractiile la 1 min jumate care imi vlaguiau corpul gata sa se lepede de minunea ce crescuse in el, cu mango.
doctorul meu nu intelegea de ce ma opun cezarianei iar eu nu intelegeam de ce nu ma ajuta sa nasc natural.
am petrecut in dilema asta vreo 8 ore de agonie.
doctorul picior peste picior langa patul meu, gata sa-si scota bisturiul din teaca atunci cand ma las batuta.
n-am tipat, n-am plans. am indurat 8 ore, cu urechea intr-un aparat care monitoriza concomintent bataile inimii mele si cele ale copilului. intre contractii, credeam ca am murit. adormeam jumatate de minut, apoi ma trezea aparatul asta care batea inimile noastre impreuna, a mea si a copilului meu alert- gata sa vada cum arata parintii pe care el si i-a ales in univers.
echipa de anestrezisti astepta semnalul cezariano loverului, iar el pesemne ca zicea: stati ca asta se tine tare. mi-e ca va duceti acasa, ca azi nu anesteziem pe nimeni. stai prietene ca nu asa ne-am inteles. pai si io ce sa fac daca asta nu se vrea taiata?
cand am simtit ca durerile imi iau mintea, am cerut cu ultimul strop de luciditate sa fiu dusa la taiere. am plans 3 lacrimi intelegand ca am pierdut lupta.
tatalutoma mi-a zis: n-ai pierdut nimic. esti cea mai puternica femeie pe care o cunosc. esti inca in lupta. ne vedem cu toma intr-un sfert de ora.
doctorul mi-a zis: esti epuizata. cred ca ai nevoie de anestezie totala. am urlat la el ca vrau sa fiu treaza cand copilul meu vine pe lume, iar el a taiat de pe lista contributia pentru anestezistul general. am stiut. iar el a stiut ca stiu.
l-am auzit pe dragul de toma plangand si mi-am dorit sa-mi golesc mintea de toate gandurile, ca sa pot sa nu uit niciodata primul lui sunet.
m-au intrebat: you want to give him a kiss? iar eu am raspuns incurcata: numai daca el vrea.
am inramat printul batailor inimilor noastre la unison, din momentul in care inca mai speram c-o sa nasc natural.
avem nevoie de moase!
cine nu intelege adevarul asta esential fura viata! o societate care nu-si educa mamele spre miracolul nasterii naturale ramane o societate bolnava la suflet, societatea antidepresivelor fara reteta.

joi, 1 septembrie 2016

intrebari de pus sinelui, la culcare

de fiecare data cand zac, rapusa de vreo alergie, raceala, oboseala cronica sau dezechilibru hormonal, ca doar sunt o biata inima captiva intr-un corp de femeie, pierd in mod firesc abilitatea multi taskingului. gandesc mai greu, respir pe dos, ma dor oasele, dintii, nasul, talpile.
sigur ca cu 2 articole despre terapia somatica, ar trebui sa ma repliez, macar la nivel conceptual, sa-mi reamintrsc prioritatile spiritului, sa ascult urletul corpului, sa incetinesc rezolvatul, sa imbratisez amanatul.
mi-am confectionat un set de intrebari pe care sa mi le pun in fiecare seara, ca sa nu pierd legatura cu sinele, mai ales in momente de agonie fizica, la sfarsitul zilelor care apasa:
am mancat azi?
cat din ce am mancat e in favoarea mea si cat imi dauneaza azi sau poimaine?
am baut si eu macar 5 pahare de apa sau le-am uitat 3 sferturi pe birou?
pe cine am mintit?
cate lacrimi am sters si cate sperante am dat?
cine m-a surprins si cat am zambit in surpriza?
cu cine m-am certat si in ce termeni ne-am despartit?
cand m-am intamplat in fata unei oglinzi, ce mi-am zis?
la cati copii am ridicat tonul si cati dintre ei s-au speriat efectiv?
mana cui mi-a facut bine pe umar, pe tample sau pe unde mi-o mai fi fost scris?
cui i-am multumit?
cui i-am facut un compliment?
cand am plans si cate lacrimi?
cine cu cine a zambit si mi-a placut sa urmaresc de la distanta spectacolul bucuriei marunte?
ce am promis ca nu mai fac?
cui am scris?
cui n-am scris desi mi-e dor?
pe cine am pupat si cat de moale am gasit obrazul?
am dansat?
de cantat, am incercat si eu?
la cer m-am uitat?
m-am retras si eu intr-un colt sa respir adanc atunci cand mi-a fost greu? sau m-am adancit in furie?
ce mi-a ramas din ce am citit?
ce-am reparat?
la ce am renuntat?
cui am soptit si de ce n-am zis tare?
ce doare inca?
trec prin tot setul asta de intrebari, asez oameni in dreapta, apoi secunde, senzatii.
inteleg astfel ca tot ce ma rapune are legatura cu lumea in care ma desfasor si cu timpul pe care il aloc fiecarui participant la scena zilei. presar senzatii peste toate cadrele si recompun episodul de azi.
se face liniste in cutia mintii iar corpul se lasa moale in durerile pansate cu puterea retrospectiei.
se merge catre episodul de maine, cu o rola noua, odata developat tot negativul precedent si e gata fiind de pozitiv proaspat.


miercuri, 31 august 2016

cand o sa-mi deschid eu scoala

in fiecare dimineata la gradinita, imi iau jumatate de ora sa navighez prin pleiada de fise de lucru pe care google-ul le pune la dispozitia planetei.
construiesc un curriculum on the spot, pentru fiecare categorie de varsta careia imi dedic serviciile, intentiile, determinarea, curiozitatile.
uneori gasesc niste fise de lucru potrivite doar pentru toma. stiu cum ii functioneaza mintea, stiu la ce stimuli raspunde, ii cunosc dexteritatea, abilitatile. imi iau cateva secunde s-o topesc pe mis corina in mami. organizez printurile, le distribui pe clase, dau indicatii, inca un pic si intram in ziua academica.
printurile pentru toma le pun intr-un dosar separat.

acasa nu avem tv. de 2 saptamani nu se mai uita la desene nici macar pe laptopul la care avea acces jumatate de ora pe seara, fiindca s-a stricat.
are aproape 4 ani si traieste fara tableta, fara jocuri electronice, fara acces la telefoanele noastre.
cand venim de la gradinita, joaca fotbal cu tacso, coloreaza, deseneaza, decupeaza sau ne ajuta la treburile casnice: pune apa cu palnia din sticla mai mare in sticla mai mica, spala vasele de plastic in cada, porneste masina de spalat, taie banana de pus in smoothie, aduce borcanul cu masline cu grija din frigider.
ieri seara i-am spus: i got u a homework.
adica cum? a intrebat el intrigat.
i-am aratat fisele printate de dimineata, activitati in 3 pasi, incluzand detectarea unor diferente de imagine, decupat, colorat, lipit.
s-a apucat de una din ele, a decupat stramb, s-a suparat, mi-a aruncat-o zicand: nu vreau sa fac asta. uite ce stramb am taiat!
nu-i nimic, am crezut ca o sa te bucuri.
de ce mi-ai adus homework daca stiai ca sunt obosit, m-a intrebat el cu o logica cu care mi-a resetat toate intentiile regizorale.
a adormit cu senzatia neputintei, iar eu cu cea a culpei.
de dimineata mi-a zis: hai sa facem tema asta amandoi.
a fost gata in 2 min. era mandru de rezultat.
iar eu am invatat ca orele de dupa gradinita/ scoala/ studiu, sunt orele in care copilul e liber sa aleaga caror activitati sa se dedice. ca datoria noastra e sa fim acolo langa ei, impartasind impresii de peste zi, impartind responsabilitati casnice si bucurii mici, dar nu impunand eforturi mentale care credem noi ca le sunt necesare.
la scoala pe care o s-o nasc eu, niciun copil n-o sa primeasca tema pentru acasa, decat daca el isi doreste asta. temele mele vor consta in discutii cu membrii familiei, plimbari, studiul apusului de soare, al aparitiei stelelor pe cer, analiza viselor.
copiii vor creste intelegand singuri la ce sunt ei foarte buni, si canalizandu-si instinctiv eforturile spre aria respectiva, nu pe baza de teste menite sa nasca eroi, umilind nepriceperile jumatatilor de eroi.



duminică, 28 august 2016

pupicul care mi-a impachetat eforturile pentru vesnicie

o zi cu bune si cu rele. puse ele in taler, cred ca au fost multe rele mici si cateva bune mari. le masor cu ocaua sufletului, oftez, zambesc, le scriu sa nu moara nepecetluite.
un copil a zgariat alt copil. n-am fost suficient de pe faza, ma acuz, ma reculeg, ma planific pentru maine cu mai multa acuratete.
o mama cu o fetita in carucior a vizitat gradinita.
te prinzi din dimnsiunile copilului ca ceva nu e in regula, caruciorul nu e un vehicol, e o masca. fetita nu poate sa mearga. insuficient oxigen la nastere, doi gemeni in incubator, dintre care numai ea a supravietuit.
Maida ma priveste cu incredere din carucior. e de varsta lu toma, doar ca ea n-a alergat niciodata, spre nimeni, spre nimic.
o anunt pe mama ei ca din septembrie imi pleaca un copil cu nevoi speciale la scoala, deci poate sa vina fetita ei in loc. de ce nu de maine? fiindca infrastructura, conjunctura administrativa nu-mi permit asumarea a 2 copii cu deficiente locomotorii in aceeasi clasa. e o regula pe care o fac eu, nu tara, nu guvernul. in egipt faci cum te taie, pana te taie.
iar pe mine nu ma taie nimeni, deci lucrez cu inima, cum ma taie.
te duc sa-ti arat clasa? o intreb pe fetita cu picioare neumblate.
ei ii sticlesc ochii. ma iubeste.
o iau de maini si o umblu asa ca un papusar. ea calca pe varfuri, cu o forta care imi hraneste cele mai mici vise, mi le maturizeaza, mi le implineste nevisate inca.
mama ei imi spune: are un spirit bun. vrea in comunitate.
copiii o primesc asumat.
ea le zambeste ca si cand a stat treaza sa-l vada pe mos craciun, el a gasit-o sub brad si nu i-a batut obrazul. fiindca amandoi stiu ca miracolele exista, daca te duci spre ele.
mama ei se inrosestre de plans neplans.
eu o imbratisez si-i spun: sa nu te temi!
e fericita, zice ea!
iubita de ea! conchid.
va astept de la 1 sept.
bucatareasa a copt o prajitura cam uscata, dar cine sunt eu s-o judec? e calda, e plina de coaja de lamaie; infulec o felie mare si imi fac cruce de buna ce e, sa ma ierte burtosu de buddha, c-am trecut in tabara crestina pe baza de interes cu aroma de lamaie.
bucatareasa e din tabara lu alah, dar religia noastra e imbratisarea zilnica.
o fetita a mers la mama ei s-o pupe pe obrazul de piersica, pe care o pupasem eu la plecare. m-am gandit: ce gest mai frumos de confirmare a meritelor, decat un pupic de mama, peste pupicul meu de formator? pupicul ala de mama mi-a impachetat eforturile pentru vesnicie.
au mai fost cateva reusite ale inimii: poate o veste frumoasa din bucuresti, poate un gand cald catre un batran, 5 zambete largi intre toma si tacso, niste pace catre concediul alor mei, biletele de autobuz rezervate pentru saptamana hippie la marea rosie. pansez cu reusitele astea toate deznadejdile restului de zi. n-a promis nimeni c-o sa fie usor.
ah, si-am incheiat apoteotic cantand `treceti batalioane romane carpatii`. sunt anti-razboi, dar m-a trimis cantecul asta cu inima acasa, m-a patriotizat fara sa-mi ceara parerea si am simtit o mandrie care mi-a ridicat umerii.
merg sa fac niste dragoste, ceea ce va urez si dumneavoastra!

marți, 23 august 2016

mijloace de transport al dramelor in comun

toma iubeste sa mearga cu autobuzul prin toate hartoapele cairoului si incerc sa-i satisfac bucuria asta care ne costa o lira, de cate ori sunt in deplinatatea facultatilor fizico-moral-ingaduitoare.
azi eram mult prea obosita, dar el a insistat sa mergem cu femeile de serviciu de la gradinita, pana la autogara cea mai apropiata, respectiv la 2 km distanta de mers pe jos, de unde urma sa ne urcam in prima rabla care se incumeta sa ne asume la bord, din mers desigur, nu pe opritelea.
le-am balacarit pe fete tot drumul, explicandu-le ca au trait degeaba, ca nu se poate sa mergi juma de h pe jos pana la autobuzul care te duce acasa in 10 min, in 2016, chiar si pe cea mai rupta centura a cairoului.
nu exista alta varianta mis corina, asa mergem de 3 ani. numai taxiul scurteaza.
cum ma? cand orasul bubuie de descreierati care conduc microbuze, tuk tuk uri, jumatati de autobuze. cum sa-ti imaginezi ca intre legaturi se merge juma de h pe jos? le-am spus numele tuturor strazilor pe care le-am parcurs, le-am facut harta scurtaturilor si i-am zis lu toma: e ultima data cand mai mergem pe traseul asta.
am inteles, mi-a raspuns si i-a soptit uneia din fete: te iubesc. ea a raspuns ca si ea, deci in toata dezamagirea mea fata de skillurile lor orientative, el gasise intelegere.
iar voua prapaditelor, o sa va arat cairoul pe care nu-l stiati. va duc unde e porumbu copt mai ieftin, la caruta cu banane locale, la statia de microbuze pe care n-ati banuit-o in 3 ani.
toma are in mana un balon, eu am 2 traiste si-o oboseala pe care imi vine s-o las in autogara, dar tin la ea.
ne urcam in al 3 lea autobuz, sa-l numim, plin ochi, de ochi care nu inteleg cine e capra asta tunsa scurt, cu gambele dezgolite, cu copil cu balon, cu sictir si incredere deopotriva pe chip.
toma incepe sa regrete incapatanarea, dar nu mai e cale de intors.
langa noi o batrana suna pe cineva si plange. isi sterge lacrimile cu baticul si oboseala mea nelasata la autogara s-a topit.
o bucata din mine sta pe jumatate de scaun, tinandu-l pe toma in brate, iar o alta bucata iese din mine si-o imbratiseaza pe batrana asta care zice: 500, pai de unde? io n-am nici 400. si n-am mai inteles, ca nu m-ar fi ajutat s-o ajut.
ne-am dat jos la tribunal, am mers prin praf pe langa un cal, o fetita desculta, o gratie cu lipii calde, depusa pe trotuar. toma meriti o inghetata, asa fiindca m-ai dus prin tot sfarsitul asta de lume, sa-mi reconsider neajunsurile.
nu ma mai dureau nici traistele, nici gambele, nici ne-cina, nici gandurile.
pe batrana care n-are nici macar 400, dapai 500, n-o s-o mai vad. o s-o uit poate pana maine. ca asa e cairoul, zvanta lacrimile cu praf, mintind nedurerea.




trezirea la plans

cori nu stam mult, ca vine furtuna, m-a avertizat mami pe skype azi.
zic hai taman bine, ca la mine in gradinita e deja furtuna de atatea responsabilitati, de asa as sta cu vooooi, da asa m-as duce intr-ale meleeee.
ia zi ma cori, cum mai esti?
bine ma bine, greu aici la treaba, dar bine acasa. exceptional.
hai ma cori, pe bune?
pe bune ma, pai ce mint io?
deci v-ati pus gaze?
ce gaze ma, n-am pus nimic, dar arde iubirea inca.
ooof.
mami iese, tati ia aparatul foto si ma fotografiaza in fereastra de pe monitor. poza in poza, cadru in cadru, of in of.
zambesc, sa ies bine.
zambeste si el. plange o lacrima care uda ochiul pe jumatate, apoi mami intra si el resoarbe inceputul de plans. nu e timp. a venit furtuna.
privirle lor se muta impreuna catre geamul cu fulgere. ii iubesc pentru ingrijorarea lor comuna, momentana, telurica. s-au rupt de ingrijorarea nepalbabila pentru fata lor dusa la curu pamantului. ramanem in teluric.
va iubesc. sa fiti buni cu furtuna. si sa impachetati lejer pentru concediu.
pe drum spre casa, toma face o criza de nervi. a inteles ceva, eu am incercat sa explic, el n-a avut nevoie sa afle adevarul. el a vrut asa sa planga, sa strige, sa acuze, sa rupa limitele in 2 si sa vada ce e dincolo.
si zicea: pedepsiti-ma da, ia sa va vad.
si noi: n-o sa te pedepsim. dar nu mai urla.
vreti sa vedeti cum sparg masa asta? intreba el gatuit.
ma uitam la urletul lui-urletul meu si ma gandeam doar: are nici 4 ani. daca nu suntem atenti, copilul asta o sa ne rasplateasca pentru toate datoriile urlate ale inimii.
toma nu mai striga!
de ce sa nu strig? si voi strigati!
ne pare rau.
nu, nu va pare.
ba ne pare.
iti place sa strigi, hai recunoaste, i-a zis lu tacso, desi mai mult eu meritam palma asta.
taica-su a zis: nu toma, chiar nu-mi place.
iar copilul- om mare suparat, a zis: hai recunoaste ca adanc, in inima ta acolo, iubesti urlatul.
ne-am uitat unul la altul, parinti cu intriga, in apropiere de punctul culminant, temandu-ne de deznodamant.
apoi nu mai stiu cum toma s-a redresat, s-a descaltat si a zis: vedeti, intru in camera fara pantofi, asa cum trebuie!
tatalutoma a rausit sa faca o glumita, toma a ras, apoi s-au gadilat si toma s-a lasat imbratisat.
ooof.
seara a curs apoi moale, suspinata pe alocuri, dar consumata.
toma s-a scuzat si si-a desenat un tricou pentru maine. uneori isi deseneaza tricourile cu markere care ies la prima spalare, semn ca nimic nu e vesnic. asa precum castelele de unt ridicate de budisti de plictiseala, spre a se topi la apus.
of cori, eu o sa lucrez mult la mine. sa topim negativitatea asta cu care incarcam aerul din cand in cand. chiar n-avem nevoie de ea.
of, si eu o sa invat sa nu mai strig.
am crescut copilul cu porii deschisi la uman, ne-am balacarit in fata lui din foame de onest, iar acum platim pentru cate nu s-au lamurit in el, din teama de prea tare!

sâmbătă, 20 august 2016

capsule de bucurie

mi-a zis toma azi, in timp ce decupam un cactus desenat de el: uau mami, esti magica. in sensul ca el ar fi ciopartit toti spinii, dar eu am taiat cu grija ca o croitoreasa de buna credinta. de-aia care coase repede, te suprinde cu un detaliu fistichiu, livreaza la timp si-si merita banii.
am inteles in felul asta ca poti aduce magie copilului tau fara sa-l duci la disneyland. ca daca dai viata efortului depus de el cu carioca pe foaia patata de ness, ajunge. sigur ca nu ajunge mereu. dar si cand ajunge, te imbraca o senzatie certa de `mereu`.
apoi cand se juca fotbal cu tacso, i-am vazut pe amandoi fericiti. asta batranu, ca daca ma aude, ma pune la colt si-mi arata el cine e mai pensionar dintre noi, isi reamintea driblinguri dintr-o alta viata, iar toma invata sa suteze cu incredere, sa triseze mai putin, sa se apere agil.
zic, uite ma cum sta timpul cu noi la masa, cand nu ne cramponam din fel de fel de neputinte mici.
uite cum umple copilul o zi de sambata zambita cu parintii lui, nesofisticat.
cum ne spune: we are 3, si arata cu degetul fiecare entitate, cat sa ma doara pe mine constiinta numerelor 2 sau 1, in interptarea lui holistica, de copil gata om.
la culcare tati i-a aranjat patul si i-a zis: toma, vrei sa-ti spun un secret? niciodata nu mi-a placut sa-mi fac patul, dar pe al tau il fac de drag. si toma l-a ajutat, fiindca i s-a parut firesc.
e fantastic cum se spala greul de pe o generatie pe alta, cum ne lepadam de mofturi cu puterea daruirii, cum propagam libertati asumate, satui de apasare.
n-o sa stim niciodata cat de parinti suntem. dar poate ca avem sansa sa intelegem cat de copii am fost, cu fiecare capsula de bucurie in care conservam senzatii de familie.



joi, 18 august 2016

frica mortii spiritului

uneori scriu pentru voi, alteori numai pentru mine, ca intr-un jurnal al fricii mortii spiritului.
sigur ca spiritul nu moare, dar daca se transforma in ce nu sunt gata sa joc, imi sintetizez aici trairile, ca intr-o expozitiune a noului sine, ca sa am de unde ma compune, cand sunt bucati.
sigur ca limitez audienta bezmeticizand in esenta, dar ce sa fac daca ma doare la spirit? scriu, nu? ma disec.
am vazut azi un frate mai mare-victima a fratelui mai mic, nestiind sa scape de manipularea mezinului, care nu stie sa traiasca fara sa-si umileasca stalpul de rezistenta. am fost ferma cu micutul, am cerut respect, iar fratele mai mare mi-a multumit ca l-am perceput in fastaceala lui serviabila.
am vazut o femeie de serviciu spaland vase plangand si m-am gandit: ce poate sa doara mai tare? asta e viol in plina zi, la locul de munca, intr-o institutie plina de copii. am pupat-o pe obrazul ud si i-am luat un napolitan cu ciocolata. mi-am luat si mie unul. si l-am mancat acolo in bucatarie, langa plansul ei.
stiu de ce plange. stiu si a cui e vina. si mai stiu si ca vinovata nu stie ca  gresit, desi se stie pe sine.
dar cati reusim sa stim ca gresim, fix in bucata de timp in care am gresit?
cati gasim intelegere sa iertam acuzantul si sa ne dezvelim de acuze?
nu cred ca merge fara detasare. sau fara un suflet tampon, gata sa absoarba din energia conflictului, sa medieze, sa panseze, sa discearna adevarul clipei.
am mai vazut un copil muscat zile la rand de un coleg care nu comunica altfel. vatamatul saptamanii si-a luat azi revansa, tragandu-l tare de par pe copilul cu dinti de fier.
am lasat lupta sa curga dreapta 3 secunde. apoi am zis: ei vezi cum vine viata cu raspunsuri?
si am stiut ca muscatorului i-a apus era. ca graba cu care el musca, s-a resetat in trasul asta de par.
poate ca toate normele de educatie mi-ar amenda rationamentul, dar n-am vreme sa m explic.
ce am mai vazut?
l-am vazut pe copilul meu spaland vasele pe care i le-am inmanat si mentionand: mi-ai dat si cutitul asta. il spal cu grija sau ti-l dau?
oo, scuze, il iau sigur ca il iau, multumesc toma!


miercuri, 17 august 2016

sometimes it`s simple and sometimes it`s not

sometimes it s simple and sometimes it s not! a filosofat toma inainte de culcare.
da-mi un exemplu, am sapat eu in marinimia lui ancestrala.
uite: tu esti simpla, ca nu ai barba.
tati nu e simplu, fiindca ar barba.
bun! am inchis multumita de raspunsul compact.
nu mi-a placut azi in excursie!
of, stiu, am simtit!
nu mi-a placut showul fiindca muzica era data tare si nimeni nu s-a gandit ca imi era frica.
of toma, sunt mandra ca ai reusit sa mergi singur. si te-am lasat, doar fiindca ai vrut sa incerci si fiindca ai plans ca ma opun. dar ai mers cu autobuzul, ai dormit in brate la mis yasmeen, ai fost cu prietenii tai, iar acum esti cu mami si cu tati iar.
auzi, eu nu am chef sa dorm!
cum ma sa nu dormi? doar n-ai chef sa iesi la o plimbare pe strada in toiul noptii.
it was not nice what you said, ma amendeaza el cu plans stand sa curga.
of toma, n-am vrut sa nasc o frica noua, am glumit si eu, am extrapolat, dar te iubesc. cum sa te trimit pe strada?
as fi vrut sa nu zici asta, apasa el pe rana mea si merg cu inima sa ma lipesc de a lui, ii pup lacrimile si ma scuz iar. ii pup pieptul.
tatalutoma iese din subrutina lui de programare mai avansata ca viitorul previzibil de magic, si vine sa puna umarul la drama de pe saltea.
of, ce-ati patit ma iar?
ei, eu am zis ca doar nu vrea pe strada, iar el mi-a batut obrazu.
sigur ca ai zis ce nu trebuia. hai toma sa aranjam patul. mami, ai asternuturi curate?
am, sigur ca am, numa daca vine maine depanatorul de la zanussi si iscusim masina aia de spalat, manca-i-as io programu scurt.
toma ajuta la netezirea patului si se lungeste ca un copil care isi cunoaste locul, timpul, masura, bataile inimii.
imi pare rau ca te-am suparat, subliniez eu cu ultimul marker in forma de of.
e ok, sunt fericit ca l-am ajutat pe tati la netezirea patului.

luni, 15 august 2016

despre femei, cu incredere!

m-am suparat pe o profesoara la gradinita. nu e vina ei, eu am recrutat-o. studiase in uk, dobandise un accent mai bun ca al meu, parea gata sa straluceasca, daca nu s-ar fi ales praful de entuziasmul ei.
nu stiu ce nu merge. unii oameni nu poseda simtul responsabilitatii, tempoul clipei. in fine. acum ma dau mare. pardon.
treaba e ca ieri am fost ferma cu fata, mai ferma ca de obicei, ca lucrurile s-au deteriorat in comportamentul ei, peste puterea mea de asumare a riscului.
ea mi-a aruncat-o la fileu: demisionez.
am raspuns in plin: mersi mult si bafta in noua ta viata!
n-a mai respirat. apoi sigur ca a respirat. nimeni nu moare initiind o meschinarie.
rezolvata fiind circumstanta asta adulta, m-am intors la copii, cu eficienta celor 100 de brate cat 2 de fapt, organizand jucarii, incurajand miracole, corectand violente de stil, de loc sau de mod.
o mama a venit sa-si culeaga copilul si aproape c-am cules-o eu de pe jos.
esti bine? nu mi-a raspuns. i-am luat palmele in ale mele. ea a incercat sa mi se uite in ochi, dar era deja in drum spre lesin. esti trista sau doar fizic slabita? sau insarcinta? felicitari!
ea se trezeste intr-un zambet schimonosit: nu, nu sunt.
ei bine, las ca mai ai tu timp. vrei niste apa?
poate ca am tensiunea mica.
auzi, si ce cauti pe tocurile astea daca te simti slabita? de ce nu pleci tu de acasa in tenisi, c-am vazut ca ai.
ea intregeste zambetul: ai dreptate!
copilul ei apare detasat. il rog sa-si pupe mama si-o acuz pe ea in gand de conectare zero cu copilul ei. cum ma sa mori si copilul sa te ignore. pai ce-ai pazit cand i-ai trebuit? de ce nu te cauta el de viata?
in fine. pup-o pe mami si zi-i ca ai avut o zi buna.
el zice: i did, si o pupa la comanda, iar ea, vai de tocurile ei, se topeste in pupicul asta programat , dar suficient de valoros cat s-o vad iar in viata.
ai ma fata grija! verdeturi mananci si tu? nu. pai sa nu mananci, anemico!
hai ca iar ma dau mare, de parca eu nu-mi stiu derapajele. ba noi femeile, asa suntem de destepte, numa cand se inmoaie cate una pe langa noi.
o fetita de la summer school imi vede pe facebook poza cu mami si cu mamaie si ii citesc empatie in ochi. sunt mandra de evolutia ei emotionala.
ea plange des cand e nedreptatita si se razbuna prea din scurt pe toti cu care nu rezoneaza.
i-am cusut pantalonii in cur, scuza-ma mami, cand i-a rupt in gradina. i-am cusut asa pe ea in timp ce plangea si i-am zis: mai taci odata!
azi a venit si mi-a zis: mis corina, azi nu am plans deloc!
ieei, that`s my girl! si am sarbatorit din priviri o victorie de inceput de femeie.


sâmbătă, 6 august 2016

dez- amagire

mami, unde vrei sa te duc cu autobuzul meu? ma intreaba toma de pe buturuga din fata mea.
ee toma, raspund eu de pe buturuga din spate, du-ma in italia.
am ajuns.
eu zambesc.
da-te jos!
mie imi e teama sa sparg jocul. unde sa cobor? ce bucata de italie sa-mi aleg? una vinovata sau una neatinsa?
mami, vrei sa dormi un pic in autobuz?
nu, vreau sa plang.
sa plangi? you can touch your head, if you feel sick. cum ar veni, you have to help yourself.
imi place rationamentul lui. creste responsabil. nu-si lasa durerile pe altii, iubitulumami.
plecam din parc. luam un autobuz deadevaratelea, neaaparat albastru, cum ii place lui.
soferul intreaba: unde vrei sa mergi?
ii spun: inainte! si scaunele pline de musulmani obositi, rad de noul situatiei.
toma e invitat sa stea jos. el refuza incurcat.
eu nu sunt invitata sa nimic. destul ca umblu tunsa si cu nesupunerea la vedere.
toma intreaba: de ce merge asta asa repede?
n-ai vrut tu cu autobuzul albastru? acu vrei si usurel. tine bine crocsii in picioare, ca asta goneste cu usile deschise.. si nu sta nimeni sa-ti culeaga tie papucii zburati de vant.
o tanti din spate striga: mai usor ba baiatule ca ne zbori de pe scaune. iar eu imi amintesc acelasi gen de lamentela in autobuzul 300 pe ruta agronomie- romana, cand eram eu tanara si fara griji de mama in aorta.
ei uite un detaliu de acasa, imi zic eu si imi zambesc pe dinauntru, ca intr-o conversatie scurta cu sinele meu, sub arsita jerpelita a autobuzului albastru.
coboram.
cumparam 2 lipii, un kil de banane, o sticla de otet de pus in masina de spalat cu ulei de lamaie, in loc de softner.
mai cumparam niste carioci, acuarele, hartie si venim acasa, sa pictam viata cum ne-om pricepe noi mai bine.
fac un sandwich cu fasole si banane, cu gandul la toast- ul ala fatal al lu elvis presley, cu banana si unt de arahide. eu am inlocuit untu cu fasole egipteana din conserva. hai ca nu e rau. toma aproba experimentul si pacalim stomacul.
ma gandesc la doamna din parcul elvetian, care mi-a pus povestea vietii ei pe tava, la o bere. 40 de ani de egipt, 2 casnicii, o greseala si o precautie, necopii, 12 pisici, ras scurt, nefericire asumata, loc de mai rau.
cand povestea m-a durut, am cerut s-o imbratisez. ea n-a zis da, dar eu tot am imbratisat-o. a ras ca un copil in bratele mele si a adaugat doar ca e prima oara cand asterne tot, in 40 de ani.
stiu. asa fac eu. deschid sufletele oamenilor. ii las sa planga. fac un pic de lumina in negura lor, si plec si eu la ale mele, ca doar am multe de rezolvat.
unde m-am dus eu in noaptea in care am fugit, am inca de povestit.
ce intelege toma cand parintii lui urla pe deasupra capului lui-burete? ce intelegem noi cand el ne bate obrazul? de ce nu ne oprim? ce orgolii aduc garantii mintite ca inimile nu obosesc sa bata brusc, de atata greu?
de ce nu vine binele odata?
am incuiat trupurile si-am lasat sufletele sa se razboiasca.
suntem 2 parinti -pereti, iar toma o mingie de tenis nestiind unde sa-si odihneasca dragostea. jucatorii lui de suflet au pus rachetele jos.
e cald. se respira inca.
se scriu ganduri, se cantareste vina, se planifica linistea.
ce scrie in dictionar la amagire? dar la dezamagire? iar daca `dez`e menit sa nege radicalul, de ce ambele cuvinte dor? credeam ca un cuvant doare iar un dez cuvant panseaza. nichita stanescule, ia fa tu lumina in necuvinte!

marți, 2 august 2016

pe nervii mei, daca te mint!

ne uitam obositi, fiecare in ecranul lui, copil sorbind niste filmulete de arta reciclabila, iar eu scotocind raspunsuri prin articolele de inteligenta emotionala.
pisoiul pe care il gazduim pentru 2 saptamani, ne da tarcoale pe la frunti, iar eu spun ferma: nu! da-te bai max jos din pat, ca tu mai lipseai!
doar n-am trimis barbatu la ma-sa, ca sa te tolanesti tu la el pe perna. hai te rog io! si el se decupeaza: bine ma bine!
toma e nemultumit. vrea alt filmulet si alt filmulet. il avertizez ca e ultimul.
el inchide laptopul de nervi, semn ca nu eu fac regulile serii. poate ca sunt mis corina cat e ziua de lunga, dar seara, poate si el sa fie mister toma, daca trebuie.
zbang, plange laptopul sub furie.
tac.
si sa stii ca nu ma mai uit la nimic! si nu mai dorm cu tine in pat. si sa nu ma pupi ca nu vreau. si ma duc la mine pe saltea sa plang.
tac.
plange in perna. apoi se ridica. si maine nu mai merg la gradinita. si tu si tati puteti sa plecati de acasa, iar eu raman aici. si ies si din camera acum, daca vreau, merg sa plang pe canapea.
du-te sa vezi ce face max, sugerez eu!
unde?
la baie, cred.
l-am gasit. se uita la mine.
cred ca s-a speriat ca ai strigat. vrei niste apa?
da, vreau.
ma uit la nervii lui, nervii mei. asa urla si ego -ul meu cand vrea sa planga si sa loveasca, sa dea si sa primeasca. copilul asta pachet de nervi, e cea mai buna promotie a raftului inimii mele.
imi pare rau ca am strigat, isi sughite el o jumatate de lacrima.
si mie imi pare rau ca te-ai suparat.
il imbratisez si mor. el se lasa moale la mine in brate. cum sa mor? cum sa-l las? pentru el, n-o sa mor niciodata.
venim in pat.
a uitat ca mi-a promis ca nu mai doarme cu mine.
se scuza iar ca a strigat.
il pup si-i spun ca nu vreau sa adoarma suparat. iar el imi pupa palma, da, mi-o pupa.
am invatat azi cine sunt cand ma enervez.
si poate a invatat si toma ca nervii nu duc la mai bine. l-am lasat sa-i consume, ca-ntr-o oglinda vie, de care sufletul nu se teme. unii ranesc fugind la nervi, iar altii ranesc stand. daca ai gasit calea de mijloc, toma, esti salvat, pe nervii mei, daca te mint.

miercuri, 27 iulie 2016

e un miracol azi-ul

ia sa mai documentez eu cateva miracole, ca simt ca aveti nevoie.
pai in primul rand, e miraculos smoothieul de mango cu banana si smochine proaspete, cu care am inceput obosita asta de zi. e bun si egiptul, uite, ca iti da fructe misto, la pret afordabil, ca sa ma exprim brexitist.
apoi, miraculos a fost albastrul in care am pus un strop de verde si 4 stropi de alb, si-am incropit marea viselor, ca sa picteze copiii si sa nu se mai sature. apoi, in marea asta mediterano-impovizata, tot ei, copiii, au azvarlit niste pesti cu portocaliu, ca sa se cheme art project.
si cand am copt cu ei o paine, tot miracol s-a numit, cu toata alergia mea la gluten cu tot.
o profesoara nou aciuata, imi zambeste cu ochii, in fiecare dimineata, si asta imi da speranta inspre umanitate. am rugat-o sa-mi trieze copertele cartilor rupte in ultimii 10 ani, fiindca inima nu m-a lasat sa le arunc. am clasificat paginile rupte pentru decupaj, iar copertele rupte, pentru povesti imaginare. nimic nu se pierde. eu daca pierd, plang, da sa nu spuneti la nimeni.
miraculos e si cum imi admira barbatii egiptului curajul tunsorii, iar femeile ma judeca socate. inteleg ca in tara asta, sa fii o femeie puternica, implica viclenie. forta nu sta in alegeri, ci in furato-libertati.
o femeie redusa la tacere, fura, nu se supune. fura intentii, fura, planuri, se fura si pe sine, in scopul grijilor esentiale.
un alt miracol e si avionul pictat de toma intr-o geometrie care nu seamana cu nimic din abilitatile mele de copil/ adolescent/ mama si ce mi-o mai fi dat sa fiu in lumea terestra. imi amintesc ce mult mi-a luat mie sa cobor o inaltime pe baza umila a unui triungi isoscel, cand ajunsesem la maturitatea emotionala a gimnaziului, iar copilul meu la 3 ani si 12 revelatii, traseaza niste mediane de imi muta perceptia la spate, sa vad de unde bate vantul, cand nu bate, vorba lu tudor gheorghe. de ce sa nu admit? in viziunea asta multi unghiulara, o ditamai contributia o are matematicianu de tacso, apoi tacso mare egipteanul si desigur, mamaie de la pucioasa, emblema comunei glodeni, olimpica mea de capatai.
e un miracol, nu? cum se plimba abilitatile in univers, pe traseul adeneului, din puls in puls.
e minunat si cum ma cert aprig cu tatalutoma, edificand diferente de viziune, frici inchipuite si certitudini clatinabile. cine suntem cand nu ne doare nimic? ce asteptam cand ne-am inchis? cine promite mâinele?
e un miracol azi-ul. sa nu-l luati in bascalie! sa-l celebrati, asa cum a stiut el sa doara!





miercuri, 20 iulie 2016

despre durere nu

despre cat a durut azi si pe unde, nu mai scriu, ca sa nu propag minusul sentimentosferic.
stam in pozitiv, contorizand minunile mici, in ordinea in care le-a pastrat memoria sufletului.
a fost minunat cum a gasit toma 2 fructe de mango cazute din copac si mi le-a daruit pentru un smoothie bogat, maine dimineata.
si a mai fost minunat cum i-a zis el din taxi unui baiat care facea autostopul: baaai, ce credeai tu, ca intri in acelasi taxi cu noi? aici pe bancheta, langa mine si mami, e loc numa de tati. si pac, a inchis el cercul probabilitatilor, ca sa fie clar!
a fost minunat cum mi-a facut bucatareasa de la gradinita cartofi prajiti, iar eu i-am pupat obrazul fin de femeie obosita.
prietena mea italianca, mi-a scurtat niste pantaloni vaporosi, la masina ei de cusut, si trec si acest detaliu de semi-fashion la minuni, fiindca prea calcam pe pantalonii aia de imi batea mamaia obrazu, ca nu stiu si io sa umblu regulata.
imi place de o fetita de la gradinita. are un mod atat de sofisticat de invatare, cu bucurie, sfiala, migala, determinare, magie si mult mov, peste tot mov. in tot vacarmul zilei, imi place s-o studiez. si invat de la ea despre oameni, ca si cand tot ce am crezut ca stiu, nu-mi mai e necesar. e nevoie de nou si de mov.
e un miracol si vinul asta semi-spumant, facut de mainile noastre.
e minunata prosteala in engleza, araba, italiana, romana, rusa, franceza. toate radacinile, toti radicalii, toate posibilitatile, tot feelingul comunicarii de drag, nu de complezenta.
e minunata si asumarea, atunci cand se trece peste limita decentei sufletului. e minunat sa poti sa spui: nu e adevarat! sau cel putin: nu impartim acelasi adevar! undeva, in traducere, o nuanta s-a pierdut.
dar diversitatea e si ea minunata, iar despre durere am stabilit ca nu scriu azi.

sâmbătă, 16 iulie 2016

despre securitate si alte iluzii

n-am tv. am pe facebook vreo 800 de prieteni, dintre care jumatate sunt romani, care traiesc sau nu in romania, iar cealalta jumatate sunt natii fel de fel, cu care m-am intamplat in drumurile mele prin lume sau ei m-au intamplat in drumurile lor.
nu consum presa. aflu revolutii, lovituri de stat, prabusiri de avioane, reforme, numiri, demisii, de pe net si veridic acuratetea faptelor, in functie de emotia din statusurile prietenilor care traiesc unde s-a protestat/ s-a simtit/ s-a murit.
azi am auzit o incaierare pe strada. am ignorat-o o vreme, apoi strigatele s-au intensificat. m-am dus la geam si-am vazut 2 tabere de baieti de cartier, inarmati cu tevi. cativa dintre ei aveau tricourile manjite cu vopsea rosie. parea sange, dar am inteles din jovialitatea corpurilor, ca nu doare nimic, deci nu era sange.
cativa baietei timizi spargeau strategic placi de gresie, decorand cu cioburi campul de lupta. o tabara se facea ca ameninta, iar vopsitii in rosu la ficat se indepartau mimand frica.
o mamaie filma scena asta cu smartphone ul ei, de la balconul de vis a vis.
nevasta de revolutionar fiind, am dezvoltat un simt al identificarii pericolului, in timp real. sentimentul incrancenarii nemintite, e unic. nu seamana cu nicio parodie incropita la coltul strazii mele rupte. in 3 minute se potolisera cainii, comerciantii maturau placizi cioburile de gresie, mamaia intrase de mult in casa sa posteze pe facebook reglarea de conturi de pe strada rasheed.
masina mea de spalat isi terminase programul si mi-am zis: uite cum mi-a instigat erdogan baietii plictisiti si cu dor de cafteala!
jocurile puterii au atatea nuante, atatea ramificatii, ca ce livreaza presa de consum, nu mai are legatura de mult cu realitatea.
am adus pe lume un copil caruia nu pot sa-i vorbesc despre siguranta.
nu pot sa-i promit c-o s-o gaseasca in europa, in egipt sau oriunde ar alege el sa -si caute fericirea.
pot sa-i vorbesc despre siguranta de sine, pot sa-l indemn sa ii asculte pe raniti, pot sa-l cresc liber, dar responsabil in alegerile cu care jongleaza.
nu pot sa-i promit securitate. ea nu mai are de mult o reteta. poate ca nefrica e cheia sigurantei. desi cu fricile luptam zi de zi, fie ca traim in zone plicticoase sau in miezul haosului.
m-am eliberat in egipt de multe frici. m-am obisnuit cu imaginea tancurilor in intersectie, copilul meu a vazut mai multe arme reale decat au vazut toti gamerii virtuali de performanta. cuvantul gun nu e permis in casa, desi el a aflat la gradinita care e varianta in araba si m-a informat si pe mine, ca sa nu traiesc in ignoranta.
il cresc in empatie si cu fiecare act de violenta la care asista, ii spun ca oamenii care lovesc are not bad, but sad.
incropesc basme la groapa de gunoi si le vorbim asumat pisicilor care recicleaza organicul de plastic, in timp real si ele.
am invatat sa merg cu tuk tuk-ul, citind abilitatile soferilor cu puterea intuitiei, fiindca majoritatea au sub 18 ani. ei ma duc unde zic eu, pe unde zic eu, cat de incet zic eu si pe tariful pe care il decid eu. am grija sa nu-i supar, sa nu le subestimez eforturile, sa nu le bat obrazu cand au ochii prea rosii.
toma le multumeste la destinatie si le da bacsis din monedele lui, daca merita.
nu stiu daca ducem o viata periculoasa. ne straduim sa zambim in fiecare zi, sa mancam crud, sa dansam, sa cumparam putin, sa dam ce nu ne trebuie.
nu discutam despre dumnezei, nu lasam nicio lacrima sa curga neimbratisata, fiindca manipularea nu e parte din jocurile noastre.
se schimba granite peste noapte, dictaturile imbraca hanoracul democratiei si oamenii mor fara sa mai treaca pe acasa sa-si ia la revedere.
bunicii tai sunt in viata toma, parintii tai sunt impreuna, oamenii pe care ii cunoastem in turcia si in franta, sunt in viata si ei, desi tarile lor plang azi. numai clipa asta ne apartine, desi nimic nu vine de-a gata. suntem datori cu empatie, in egala masura in care ne datoram fericire. cum rezolvam ecuatia asta, numai imbratisarile cinstite o vor spune.

joi, 14 iulie 2016

cum traduc fericirea

o mama intra in gradinita fumegand. copilul ei poarta alte haine decat cele cu care l-a lasat de dimineata.
ziua de azi s-a chemat water fun, fiindca niste piscine gonflabile s-au instalat in spatele gradinitei, iar 60 de copii intre 0 si 10 ani s-au balacit pe rand sau impreuna, pana i-a rapus foamea.
m-am introdus si eu in piscina, cu haine cu tot, ca asa au cerut chicotelile, nebunia, clipa.
apoi m-am zvantat sub bucuria lor si m-am intors in birou, la telefoane, incasari, planificari, evaluari pe fuga.
am oprit aerele conditionate, ca sa se usuce in tihna toate buclele, iar pielea zbarcita de pe degetele sa se intinda la loc.
mis corina, io m-am saturat de atata ineficienta, imi striga mama ajunsa la limita suportabilului- directoare peste 5 sucursale de banca.
dupa ce ma jigneste aprig, lacrimile ii dau de draci, poate fiindca raman calma sub ploaia de ofense.
ma intreaba ce as face eu daca copilul meu s-ar prezenta in alte haine la final de zi. trag aer in piept si raspund: fara nicio intentie sa va supar si cu inima pe inima, la finalul unei zile de piscina, as verifica fericirea copilului meu. apoi as zambi sa-l vad in alte hante, as incerca sa sugerez o mai buna gestionare a rucsacelor, dar n-as ruina o zi fericita, cadorisind cu acuze oamenii pe mana carora mi-am lasat copiii.
e clar, avem prioritati diferite, mi-a spus ea.
prioritatea mea doamna, in viata, deci si aici, e sa ma asigur de fericirea copiilor din jurul meu.
apoi imediat pe pozitia a doua, plasez traducerea fericirii respective, pe intelesul parintilor nemultumiti/ ultra ingrijorati/ absurzi/ indiferenti, dupa caz.
nu ma apar, greseala e a noastra, niste haine s-au incurcat. dar daca ati ajuns sa plangeti de nervi, nu-mi ramane decat sa va imbratisez. sunt trista ca va dati voie la o asemenea drama.
a stat in imbratisarea mea, apoi a zis: copiii mei va iubesc, va rog sa n-o luati personal.