marți, 30 iunie 2015

have a break, have a tuk tuk

azi s-ar fi sarbatorit un an de cand fratia musulmana a fost inlaturata de la puterea egiptului, intr-o iesire a milioanelor pe strazi si abila suire pe tron a unui general de armata, gata sa inlature fricile poporului si sa stearga praful de pe piramide.
o crima isteata ticluita de fratia musulmana ieri, a indoliat guvernul si-a reincins spiritele.
nicio apa n-a stat. niciun demon nu doarme.
pana una alta, ziua s-a decretat libera, drept pentru care poporul e literalmente fericit.
i-am intrebat asa ca bleaga, nu e hilar ca ne bucuram in urma unei morti?
n-am primit raspuns. nu stiu nimic. am concediu? ce nu-mi convine?
l-am luat pe toma prin urmare intr-un taxi, am strabatut jumate de cartier rupt si ne-am dus intr-un parc uitat de bombe, apartinand guvernului elvetian.
cairoul forfotea la 9 dimineata, ca in fiecare zi.
am trecut pe langa niste carute cu mere, 6 autobuze incaierate, o remorca cu carcase de vita dezbracate si un nene imbracat, acolo langa carcase, in carlinga.
carne langa carne, nebuloasa langa nebuloasa, negand langa gand.
gramezi de gunoi in fata unor chioscuri in suspensie. m-am gandit ca daca vrei sa arunci un ambalaj de ciocolata, ai gramada langa chiosc, deci te-ai scos.
i-am spus soferului in araba sa n-o ia p-acolo, ci p-acolo. el s-a justificat, iar toma a intrebat: mami, man don't want that way? a priceput el ce-am conversat eu cu gheorghe gheorghiu ala, ca asa plete curajoase avea si zambet larg ca o faleza. un litoral moaca lui, ca o vedere de la eforie: cele mai calduroase urari.. ce ti-e si cu mintea. cum merge ea pe imediat inapoi, cand iti trebuie o amintire fericita. cum stau ele stivuite toate momentele care ne-au facut oameni mari.
am ajuns in parc, toma s-a dat cu vreo 2 biciclete de ocazie, am tras niste palmieri in piept si am plecat spre casa, cu un tuk tuk.
ce experienta si jucaria asta! esti intr-o deplasare haios de nesigura, domestic de calda. toma zambeste vinovat. eu controlez cu mintea tot neprevazutul.
ne uitam in ceafa soferului, un gagiu de vreo 25 de ani, cu zambet curat.
iti place jobul tau? il intreb.
cum sa nu?
ai vreo hartie la mana sa conduci un astfel de vehicol? 
n-am nico hartie. conduc cat merge treaba.
aoleeu, evitam noi o gropicica. ma simt in tuk tuk la mine si in toate masinile de pe langa, in acelasi timp. universuri paralele tomica.
zarurile de plus agatate pe la toate incheieturile acestei triciclete cu carapace iti amintesc ca viata e o loterie si-ti depun pe fata un zambet fortat, ca la circ. te rogi sa nu se rupa lantul si mimezi fericirea.
el ma intreaba unde ne duce. eu ii spun da-i inainte! ca te opresc eu.
stiu deja ca pe la jumatatea drumului, strada se civilizeaza, in sensul ca numai taxiuri, autobuze si carute mai au voie pe banda, tuk tuk urile se intorc ca niste gandaci resemnati si senini, ca-ntr-un eseu despre riga cripto si lapona enigel.
din sens opus vine un alt tuk tuk, un baietel la vreo 16 ani, cu ochii iesiti din orbite care zice: intoarce intoarce!
eu inteleg mesajul, soferul nostru zambeste de naivitatea cu care se sperie colegul lui de job, mai necopt cu vreo 10 ani.
zambetul asta ma linisteste, scot 5 lire. e mai mult decat trebuie, dar cand esti iar pe picioarele tale, teafara si cu copil fericit, dupa o astfel de aventura, te simti mai mana larga. alah a fost baiat de treaba si azi.
o sarbatoare nationala, un parc nesperat de verde, 6 fructe de cactus si-o plimbare cu tuk tuk-ul.
sa nu uitati sa celebrati viata, oricat de rupta ar fi strada pe care mergeti.








sâmbătă, 27 iunie 2015

cum l-am salvat pe michelangelo de la moarte

nu v-am mai scris de mult. ma scuz cum fac egiptenii de omenie, cu mana la inima.
constat ca atunci cand ma orientez catre citit, ma desprind de scris.
n-am timp in viata asta grabita, de amandoua.
citesc despre demonii lu michelangelo, despre o roma perfida si murdara, nu spalata si glorioasa cum am gasit-o eu cand m-a ajutat viata s-o strabat.
imi vine sa plang de multe ori in timp ce citesc, dar nu merg pana la capat cu nevoia asta.
in timp ce citeam pe nisip, m-a chemat toma si-am lasat cartea din mana. mi-a furat-o marea. am cules-o din spuma si-am uscat-o cu grija.
apucasem sa-i fac o poza inainte sa guste marea din ea.
acum e grasa, ondulata, cu fire de nisip intre pagini. de cate ori o deschid, imi ploua pe piept cu nisip grisat, de la mediterana, ca o metafora. pe michelangelo il viziteaza moartea in vis, apoi o picteaza ziua pe panza. il viziteaza niste baieti si fete, iar el incearca dragostea cu ei. se salveaza de la moarte de cateva ori, asa cum l-am salvat si eu din valurile mediteranei.
cartea asta e despre cat de mici suntem atunci cand lasam dramele sa vorbeasca despre noi.
despre cat de repede trec toate si cat de putin stam in fericire.
afara e furtuna de nisip. impropriu spus afara, fiindca in egipt cand incep rafalele, esti una cu ele, oriunde te-ai ascunde. dar de ce sa te ascunzi?
mi-am construit o mantra noua, cat ne-am conectat toti 3 pe plaja aia virgina la mediterana.
mi-am zis asa: las soarele sa ma reveleze, apa sa-mi spele fricile, nisipul sa-mi vindece ranile, inchid ochii, iar rasul baietilor mei e tot.
a fost o vacanta buna, cu yoga, cu michelangelo, cu rozmarin. am cules scoici si pietre cu gauri si-am strecurat prin gauri struna, incropind medalioane cu sens. le-oi da cui ma merita.
am meditat la sensul vietii, la putinul necesar, briza mi-a ondulat parul si mi-a rumenit pometii zambati.
toma s-a rostogolit in nisip si a chitait in valuri.
a urlat catre mare: I will be back! fara ca noi sa stim ca si-a asumat deja future tense. 



miercuri, 10 iunie 2015

complimente de tot felul

intru in paine ca nu e timp de expozitiune. asa curge viata mea, pe repede in prezent.
am trimis azi copiii in vacanta. am incheiat oficial un an scolar in care am ras, plans, planificat, bugetat, sperat, improvizat, scormonit inimi, dat sperante, taiat macaroane, angajat 12 profesoare, concediat 4, pus laolalta copii cu nevoi speciale, cu copii mai putin norocosi, si-a iesit bine, cantat, tremurat, strigat sau tacut, dupa cum le-a oranduit viata asta tumultoasa.
am trait cu bucurie tot greul si in fiecare dimineata m-am trezit mai cu sens.
iar cand oboseala ma facea neom, ziceam: ce job inspirant am, ca nu ma mai satur!
ma supar des, merit mai mult, dar cer cu cumpatare, invat zi de zi.
m-a pupat azi femeia de serviciu: mis corina, sunteti de miere. am avut cel mai bun an de cand lucrez in scoala asta. nu m-ati certat niciodata.
multumesc si eu zeinab.
omar, baietelu de 4 ani mi-a privit atent incheietura mainii si a zis: that's X. se referea la 2 vene proeminent de incrucisate, vai de pulsu meu.
m-a miscat.
poate ca am zis oau. sau poate ca am tacut. m-a trezit tot el zicand: your hair is nice!
au sosit pozele de grup. fotograful scolii e un comunist nepriceput, de care ma descotorosesc la anu, dar asa zambeam cu incredere si eu si copiii, de parca zidul rupt din spatele nostru n-are sa fure in veci din entuziasmul clipei.
o mamica mi-a adus o bomboniera pompoasa, eu am spus ca nu trebuia, ea s-a scuzat ca e prea putin, eu am dat-o mai departe unei profesoare care mi-a spus: nu stii ce-i frumos.
3 fetite de a 2a s-au oferit sa ma ajute in pauza mare, asa ca le-am dat niste documente oficiale de sortat. cred c-au facut treaba buna, c-am uitat sa le verific.
in drum spre gradinita lu toma m-am oprit la prietenul meu care doarme pe strada. zic: ai gasit sandwich-ul de la mine ieri cand te-ai trezit? ti l-am lasat la picioare.
ai ma! n-am gasit nimic, mi l-a furat careva. de ce nu m-ai trezit?
pai dormeai bine!
esti de miere ma fata, zice el. zambim. nu ne doare pe niciunul sandwich-ul furat. sa fie primit!
il culeg pe toma si ma vad cu 3 prietene de-ale universului, 2 nemtoaice si-o elvetianca, toate cu copii de varsta lu toma.
mergem intr-un parc fara pretentii, despuiem copiii, ii lasam la apa si nisip, ne tolanim si noi care pe unde si mai povestim ganduri.
il gasesc pe toma langa o fetita zicand: hi, I like humpty dumpty. 
ea n-are nicio reactie.
el rade fortat, ca sa se salveze de la rusine.
ea se ridica si se agata de un fel de liana care curge din copacul de deasupra. toma admira acest skill pe care el inca nu se incumeta sa-l posede.
beau un espresso rezonabil. fac 2 glume.
apusul se strecoara pe fetele noastre relaxate si ne scalda intr-o lumina de care imi era dor.
copiii au obosit de-atata zbenguiala, dar ne uitam una la alta, 4 mame ale europei, in miezul unui cartier rupt din inima cairoului, impacate cu dupa-amiaza asta. ni se alatura o egipteanca pe care va las s-o identificati voi in poza cu care ne-a onorat chelneru.
hai ca mai venim!

luni, 8 iunie 2015

bine fac, bine primesc!

au venit cum au promis: tataia hapsan, mama ingrijorata si copilul cu grave probleme de integrare sociala.
o familie de libieni cu engleza putina, cu araba diferita de egipteana pe care o vorbesc eu, cu griji multe si cu ditamai speranta.
i-am primit cu zambet larg. micutul a izbucnit in lacrimi, anticipand ca institutia asta o sa-l separe de mami.
incet incet a acceptat sa mearga in gradina, cativa copii libieni l-au incurajat in araba zonei lui de confort.
copilul s-a asezat pe jos, mama lui la fel.
s-a creat un cuib firesc in care nou-venitul a fost integrat cu usurinta. am fost mandra de copiii mei de gradinita, acomodati deja cu regulile jocului.
am mers sa-l linistesc pe bunicul hapsan.
i-am spus ca socrul meu a trait in libia acum vreo 50 de ani, el m-a intrebat daca mai e in viata, eu i-am spus mandra ca da, el a zis: probabil ne cunoastem. eu am raspuns: si eu cred la fel!
l-am intrebat cine are grija de casa lui in libia acum?
el a raspuns ca il asteapta goala si cuminte, hotii au furat tot deja.
esti fericit in egipt?
multumesc lu dumnezeu! tu esti fericita?
eeei, la fericire se munceste in fiecare zi!
el rade de parca ar vrea sa-mi fie bunic dintr-o data.
ii zic: vezi cum e viata? libia i-a dat o paine lu socra-mio acum 50 de ani si egiptul iti da azi tie una.
el mai rade o data si imi zice: ce dreptate ai!
ma intorc la copilul relaxat de-acum si la mama lui mai putin ingrijorata.
pe baiat il cheam aref aref, un fel de stiu stiu, in romaneste. zic, ce nume predestinat. copilul vrea sa stie!
imi daruieste un fluturas pe care tocmai l-a confectionat cu profesoara de care s-a atasat. il intreb daca pot sa-l pup pe obrazul ud inca de la lacrimile primei noastre intalniri.
ma lasa sa-l pup. plansul e istorie.
mama lui imi multumeste.
ii spun ca totul o sa fie bine. ea zice: ai vazut ce-a plans cand am intrat, exact cum ti-am spus ca o sa faca.
hai ca s-a descurcat, e baiat puternic ii spun. trebuie sa-l tii printre oameni, mai putin play-station si mai multa joaca vie, ok?
ok, promite ea.
zambesc.
isi face curaj si-mi spune: mi-e greu. ma simt singura, ma simt responsabila, ma simt... si ofteaza.
daca te simti singura, te imbratisez. o strang tare la piept.
plange.
reusesc sa nu plang cu ea.
iar daca te simti responsabila, e bine! viata e grea si e bine sa te simti responsabila, dar singura nu esti!
apare mosu hapsan. heei, ce s-a intamplat. ea isi sterge lacrimile: nimic!
totul e in regula tataie! felicitari pentru nepot. l-am acceptat.
e norocos! imi spune tataie.
ea a uitat ca plangea!
baietelul ma imbratiseaza si dispar toti 3 mai impacati decat au venit.
ma simt utila.
sunt chemata la poarta scolii. primesc un pachet din romania. e ca un vis.
mamaie si tataie ti-au trimis o carte tomica. si mie o cafea. uaileu ce de purcei in carte.
incropesc un plic de multumire catre mesagerul cartii, cu un fluturas ca cel confectionat de Aref Aref mai devreme.
si sar din bucurie in bucurie de abia mai apuc sa mananc.
tre sa-l sun pe socra-mio sa-i povestesc despre libia.
tre sa scriu acasa c-a sosit pachetul.
merg la colega mea de birou si-i spun: nermine, suntem norocoase. ne-a incercat viata greu, dar tot nu ca pe altii! 
ea ma pupa pe frunte!


duminică, 7 iunie 2015

despre razboi si alte rutini

hai sa mai scriu o poveste despre mers inainte. incep sa inteleg ca teama mea cea mare e ca raman povestile lumii neauzite, daca nu-mi fac timp in vacarmul zilelor, sa le scriu.
vine azi o femeie din libia, sa-si inscrie copilul la scoala mea. ma rog nu a mea, nu a lu mama, dar asa cu drag imi fac treaba, ca parca e parte din mine toata mascarada.
femeia e foarte frumoasa si trista sub o masca senina.
o intreb daca vorbeste egleza, se scuza. ii promit eu niste araba, dar nu multa. 
cum e libia azi?
libia nu prea mai E, raspunde ea resemnata.
sa-i mai inmoi nefericirea, ii spun ca sotul meu s-a nascut in libia, dar ca e ruso-egiptean. rade cu dintii ei frumosi. 
ii mai spun ca e foarte frumoasa si ca i se vede inima cand rade. complimentul asta o relaxeaza de tot.
copilul ei e foarte atasat de ea, zice ea ingrijorator. copilul e acasa, deci nu pot sa ma pronunt.
l-a pierdut pe tatal lui cand era inca in burta la mami.
aoleu, imi pare rau pentru pierderea voastra. cum s-a intamplat? scormon eu in durerea ei, ca o boala.
un sniper l-a impuscat in inima. era un business man mergand in treaba lui intr-o zi sangeroasa pentru libia.
imi pare rau, ii spun eu sincer, desi cine mai sta sa masoare sinceritatea unei astfel de afirmatii, ca raspuns la o asemenea marturisire?
ea ma linisteste: nu mai conteaza!
cum sa nu mai conteze? intreb eu fara sa intreb.
apare un batran cu mana ferma, tatal mortului, ca sa ma exprim plastic.
ea mi-l prezinta ca pe bunicul viitorului meu student, iar eu sunt mandra sa-l cunosc.
el e puternic, vorbeste mult, engleza lui e mai buna decat a ei, ii spun si lui ca sotul meu s-a nascut in libia. foarte bine, zice el, satul de libia cred.
sau cine sunt eu sa stiu asa devreme de ce i s-a luat lui?
ea e rusinata de taria cu care el ii acopera vorbele. 
stabilim un interviu maine dimineata cu ei doi si 'studentul'. el iese din birou, hotarat cum a venit.
ea imi multumeste pioasa si vrea sa mai stie daca mai sunt alti copii din libia in scoala. 
batranul se intoarce si striga catre ea: hai mai fata! ea se face gata de plecare, dar el se gandeste ca n-ar fi rau sa-i dau nr meu de tel. cand sa-i dau o carte de vizita, vars o sticla de apa pe birou.
aoleu, nora frumoasa da sa ma ajute, mosu ignora incidentul. absorb apa cu un pachet de servetele, golesc biroul, fac rost de cartea de vizita.
o intreb pe ea in soapta: asta e tatal tau sau ...
nu nu, e tatal sotului meu, raspunde ea pe furis.
mosul intreaba tare: what about transportation?
avem avem, autobuze de oriunde pana oriunde.
el vrea mai multe detalii si le cere cu voce de radio.
bre, lasa-ma sa strang apa asta si ne vedem maine. hai ca e ca si rezolvata.
ea zambeste. ii place spiritul meu. si-apoi nimeni nu-l confrunta pe socrul ei, inteleg eu din limbajul trupurilor lor.
ne vedem maine, adaug.
trece un minut si ma trezesc cu ea strangandu-mi mana. imi mai multumeste o data.
fugi, ii zic, ca se intoarce mosu si cine stie ce mai vars.
ma intorc la ale mele cu o viteza pe care numai in tara asta as fi dobandit-o.
mis corina, nu plecam si noi mai devreme azi? ma intreaba profesoarele obosite de-atata an scolar.
nu stiu fetelor, mai mimati si voi entuziasmul o vreme. am o drama de digerat, nu v-o mai spun ca sa va scutesc.
imi spun insa in gand: traiesc intr-o tara militara. nimeni n-o sa ne atace prea curand, fiindca armata egiptului e imensa, (voba lu lapusneanu, nu mai zic, ca mi-e rusine). americanii s-au dus acasa, putin a venit la misto, a batut doua palme, europa cileste urechile, dar una peste alta, stam la caldurica.
cu toate astea, tragem foloase de pe urma razboaielor tarilor arabe, intrucat le primim copiii fara parinti cu bratele deschise la noi in batatura. ii scolarizam, le dam o sansa, vai de integritatea fiintei noastre morale.
imi scriu in agenda: maine dimineata interviu cu o mama frumoasa, un copil ravasit emotional si un mos hapsan. 
o sa fie bine! 







vineri, 5 iunie 2015

tarta cu spanac si parenting de ocazie

am copt cu incredere o tarta cu spanac despre care inteleg dupa miros ca n-are niciun cusur.
confirma-vor barbatii casei vorbele mele mari.
beau o bere si gandul mi-e la mama de la locul de joaca, ingrijorata pentru copilul ei pe care il numeste ciudat.
am detectat o forma de autism, dar nu ingrijoratoare. 
copilul are 1 an jumatate, foarte apt fizic, foarte fericit cu el insusi, in ne-nevoie de parteneri de joaca.
ea e literlamente disperata, ca a nascut un copil problema, ca nu i se uita in ochi atunci cand il striga, ca face numai ce-i spune ea sa nu faca.
cam ce adica?
pai se joaca cu cuptorul cu microunde.
cuptorul ala e o mizerie, iar copilul tau a inteles sa nu-l ia in serios.
ea rade. pe bune? e periculos?
sigur ca e.
pai si ce sa fac? sa-l arunc? 
nu. da-i-l copilului sa se joace cu el, e o cutie draguta.
ea rade ingrijorata. ce-mi place rasul asta bulversanto-revelator.
vad ca ai un copil frumos si impacat cu el. am vazut mai rau. cu zecile. esti o norocoasa.
ea aproape ca plange: nu vezi ca nu se joaca cu nicun copil? nici mie nu-mi raspunde niciodata.
zic: toma cunoaste 2 feluri de copii: nice si din-aia care fight.
copilul tau e nice. e genul ala de energie pozitiva de care orice grup de oameni are nevoie.
si il vad foarte ancorat in prezent. eu zic sa-ti revizuiesti binecuvantarile.
eu sunt actrita, imi spune ea. mi-ar placea sa vorbeasca, sa socializeze. el e un singuratic.
auzi mai actrito, pentru cine l-ai adus tu pe lume? pentru el sau pentru tine?
pentru el.
atunci lasa-l in plata lui. plange des?
aproape deloc.
pai vezi, omu isi stie nevoile, nu-l presa cu asteptarile tale. ia zi-mi daca fricile astea cu privire la neintegrarea lui sociala vin din tine sau de la oamenii din jurul tau. 
din mine si de la oameni. oamenii il vad un anti-social, se ingrijoreaza pentru mine si mi se face rusine ca n-am si eu un copil ca toti copiii.
auzi, tu lucrezi acum?
nu nu, stau acasa cu mourad (copilul).
si cu ce-ti ocupi timpul?
cu video games, raspunde ea patrunsa, in timp ce-si aprinde o tigara.
n-o cert pentru tigara fiindca baietii se joaca undeva mai departe, o las sa se descarce.
o cert insa pentru video games si-o invit la mai mult contact cu viata reala, ca sa -si inteleaga copilul mai bine.
o mai cert si pentru danonele din geanta, suplimentul ei de incredere, pe langa laptele matern pe care inca il produce, diluat ce-i drept cu nicotina.
nu vreau sa pun autismul pe seama fumatului, dar tare ma ingrijorez in dedesubtul meu.
in timp ce vorbim ii observ copilul. imi place mult spiritul lui liber. e agil si senin.
ii spun ei: fii atenta, ti-am citit problemele. poti sa le notezi daca vrei, desi la momentul asta nu fac mare sens pentru tine.
renunti la: microunde, danone, video-games, tigari. mai multa incredere in mourad si mai putine asteptari. mai putine ingrijorari pentru viitor si mai multa bucurie in prezent.
ea rade. da-mi numarul tau, zice, si pleaca sa comande o apa.
mourad vine si mi se lipeste cu spinarea de picioare, se lasa asa moale pe mine, iar eu il mangai pe cap.
de unde stii tu mai mourade ca eu iti sustin cauza?
zic, ia uite panicoaso ca mourad anti-socialul ma place.
ea zambeste curat: te place fiindca il intelegi si fiindca ma ajuti cu vorbele tale. am venit aici crezand ca am nascut un ciudat si plec o norocoasa.
auzi, stii care e problema noastra, a oamenilor? suntem toti vai de noi, rupti pe dinauntru, ingrijorati, nemultumiti. si e asa comod sa nu cautam sursa nefericirii in noi, ci s-o lasam pe umerii altora.
o aruncam in stanga si in dreapta pe cine se intampla sa ne provoace, sau mai rau, o depunem pe oamenii pe care ii iubim, ca o cocoasa a raului imperios ne-necesar.
mourad se aude, balbaind ceva in legea lui.
toma intreaba: mami, why crying?
he is not crying, he is singing, raspunde mama lui revelata.
 
 

luni, 1 iunie 2015

sireturi, yoga, somn si tablete

trebuie sa scriu repede repede despre minunile zilei de azi, o zi ca oricare alta, intro tara prea obosita sa-si sarbatoreasca viitorul, copiii.
tara asta traieste, nu masoara, nu cantareste, nu corecteaza, nu trage aer in piept, expira numai.
daca nu m-as agata de blogul asta sa ma mai odihnesc, ar trece toate peste mine ca un tavalug.
un copil de 5 ani si-a mazgalit azi desenul intentionat, ca sa semene cu al colegului sau cu deficiente de invatare. mi s-a oprit inima de admiratie.
pe niste copii de a cincea care umbla mereu cu sireturile descheiate i-am rugat sa se incheie cand vorbesc cu mine.
o profesoara acida a zis: nu-i ruga fiindca nu sunt in stare. au ajuns intr-a cincea si n-au habar sa se incheie la sireturi. copiii s-au frustrat si i-au demonstrat ca pot. i-am invitat atunci in clasele mele de gradinita, sa-i ajute pe copiii de 6 ani sa se deprinda cu indeletnicirea asta, inainte sa mearga in clasa intai.
'workshopul' a fost un succes. delicventii de a cincea s-au prezentat intr-o engleza curata si-au demonstrat responsabilitate.
pe un tata mandru ca fetita lui de 2 ani jumate e foarte priceputa 'pe tableta', l-am certat ca nu stie ce face. si l-am rugat sa -si mai potoleasca avantul digital, pana nu pierde conexiunea reala cu copilul pe care abia l-a dat lumii.
mi-a promis c-o aduce pe mainile mele, iar eu i-am promis droaie de hands-on activities.
le-am rugat pe profesoare sa acceseze un link cu yoga for kids si sa mai potoleasca spiritele navalnice din clasa.
am intrat peste ei tiptil si-am inghetat de emotie.
dupa sesiunea de yoga, profesoara i-a invitat sa se gandeasca la ceva frumos cu ochii inchisi, iar ei au adormit. toti!
i-am fotografiat pe rand si m-am bucurat ca niciodata.
am intrat si peste profa de araba, in care cred mult. isi facea treaba bine, numai ca un baietel de 3 ani adormise cu capul pe masa. pesemne ca se conectase cu cei din clasa vecina, care tocmai experimentasera yoga. l-am pupat pe cap si l-am pus pe saltea. 
am gasit o femeie de serviciu plangand. fetei ei ii scapase telefonul pe jos si s-a spart.
zic mai fata, sunt atatea de plans in viata asta, dar nu un telefon. n-am convins-o. se jelea cu suspine.
i-am dat-o exemplu pe colega ei de mop, care are o fetita cu cocoasa.
zic: asta ce sa mai zica? nu e pacat de alah ca tu sa plangi pentru un telefon, cand ai un copil sanatos acasa? fu-tu-i mama ei de viata cand nu-i intelegem esenta.
tablete pe doua picioare ce-am ajuns!