marți, 30 aprilie 2013

shayan

pe vremea cand tomica, fatul meu frumos, se plamadea in casa lui de apa, am scris o poveste despre el si niste pisici.

carticica despre bune maniere sa lansa cuminte in romania, spre bucuria mea fara margini. abia astept sa vin, sa dau de ea in vreun raft si sa plang..

in cairo insa, inainte de bune maniere, ce mi-as dori eu sa-i invat pe copii, e nearuncatul pe jos. astfel ca povestea asta cu tomica si pisicile e despre gunoaie, dar n-o divulg deocamdata. nu aici, nu acum, nu in romaneste.
e despre rufele murdare ale altui neam, se merita parcursa si asumata initial in araba.

m-am tot perpelit in legatura cu ilustratiile. au venit niste idei, apoi altele si am ales.
shayan e un baiat romano-pakistanez, de 9 ani, copilul unei romance minunate pe care am cunoscut-o in cairo.
gagiul e un desenator impecabil iar interesul pe care il manifesta pentru toma ma maguleste de fiecare data. il adulmeca, i-ar citi povesti, i-ar pune filme..i-a masurat capul si mi-a zis: I think toma's head is ready for knowledge.

l-am intrebat pe shayan daca ar vrea sa ilustreze povestea cu pisicile si l-a flatat atat de tare propunerea, ca nu pot sa descriu. simt ca as stirbi din entuziasmul baiatului. nu mai conteneste sa-mi multumeasca. a spus la scoala tuturor colegilor si profesorilor ca o sa ilustreze o carte pentru copii si asta e rostul lui suprem in momentul de fata.

imi umple inima bucuria lui si sunt atat de sigura ca iese un lucru bun, ca imi vine sa-l trezesc pe toma cu pupaturi (dragu de el, era pe cand nu s-a zarit, azi il zarim si doarme).



in poza ii avem pe shayan, sora lui- sabina si tomicut, care parca stie ca da, shayan e alesul. creionul lui va sa dea viata povestii despre pisicile si gunoaiele cairoului.

duminică, 28 aprilie 2013

tomica bosumflica

trebuie sa scriu despre grija asta care ma apasa si poate se vor gasi mamici care s-au confruntat cu ea la un moment dat.

spre marea mea bucurie, toma e de un entuziasm contagios. rade des, zambeste strengareste, pe jumatate daca e adormit sau generos daca abia a mancat. m-a cadorisit viata cu hohotele lui cristaline si-mi promit in fiecare dimineata sa nu las vreo grija sa le umbreasca. stiu ca daca le asez in centrul obiectivelor mele mai nesigure sau mai curajoase, restul se aranjeaza, greul doare mai putin, incertul nu mai apasa.

l-am tot plimbat din primele zile de viata, mai in brate, mai in esarfa, mai in carucior.
cand e in bratele mele sau ale lui tati, e senin, exploreaza intens fiecare copac, om, cutie postala, legumele si fructele de la fiecare colt de strada, magarii, muntii de gunoaie care asezoneaza relieful desertic al egiptului.

cand e in carucior, nu se vaita, dar asuma o moaca morocanoasa, de parca are de carat in constiinta toata tristetea bebeluseasca.
cant, ii vorbesc in romaneste despre fiecare om care se holbeaza la noi(sunt singura capra tunsa scurt intr-un cartier de cam 3 mil. de oameni.. iar el singurul bebe in carucior, prin pietroaiele razei corespunzatoare celor 3 mil):
'uite tomica la baiatu ala care sta cu gura cascata sau uite si la doamna asta ce rochie cu volane si-a tras. crezi ca i-a dat-o cineva sau si-a facut-o pe comanda?'. Imi place ca pot sa vorbesc tare, fiindca nimeni nu intelege romaneste. cuvintele cad grele iar soiul asta de libertate de expresie imi gadila curajul.. in fine.. treaba e ca oricat m-as maimutari impingand la carucior, toma ramane trist cumva.

oare cauza morocanelii sa fie praful, gunoaiele de pe jos, fumul tuturor tevilor de esapament care ne sfideaza, infernalul claxoanelor?
sau poate plasarea asta nedorita, intr-un scaun mergator, departe de bratele noastre calde si sigure? 
imi da senzatia ca e bucuros ca l-am scos afara dar din caruciorul ala alege sa nu zambeasca.

incerc sa fac mersul murdar cat mai scurt cu putinta si ne oprim in cel mai apropiat spatiu verde. il duc aproape de copaci, de frunze, le cerceteaza cu nasul, cu mana, dar pastreaza o nemultumire mai mare ca varsta lui, sperand poate ca intr-un final ma convinge sa-l iau in brate si sa fac pierdut mijlocul asta nefericit de transport.

sau poate e doar o faza, pe care o s-o depasim curand. 
un lucru e clar. traim intr-un oras murdar, iar el, cel mai autentic omulet din viata noastra ne roaga cu moaca asta voit bosumflata sa facem ceva!

o sa va scriu cum decurg plimbarile pe la pucioasa. inima imi promite deja niste zambete..





sâmbătă, 27 aprilie 2013

despre zbor si alte nevoi

toma s-a nascut dintr-o mama care a zburat mult si un tata care a mers mult pe jos. si eu tot as mai zbura, desi nu-mi trebuie sa planez, dar un narav nestatornic imi cere sa ma relochez, sa-mi spal ochii, sa rad cu lume noua sau veche, sa miros alte si alte strazi, sa intreb de sanatate alte si alte pisici.
tata lu toma in schimb n-a zburat prea mult, desi e de un idealism bolnav. merge pe jos kilometri intregi, cu capul in nori. mi-e greu sa explic. are tinta, dar umbla cumva gol, fara sageti. merge asa ore intregi spre tinta, cu inima arzand si cu mintea amestecand.

uneori cand nu resusim sa fim unul, cand ne impiedicam in aripi, devenim parinti pe jumatate. ne temem pentru toma, fiecare in capcanele propriei constiinte.
eu desi atat de cu picioarele pe pamant ma tem ca n-as putea sa zbor cu toma cand imi va fi ajuns, iar el visatorul suprem se teme ca o sa-i stau in cale cand o sa vrea sa se plimbe numai
cu toma prin toate ungherele prin care ii zboara mintea.

toma intre timp creste senin, asteapta sa iesim din itele orgoliilor si sa fim iar unul cu picioare si cu aripi, cu planuri si cu vise x 3. sau poate ca nici nu asteapta, ci e doar mereu acolo, iar noi ne dezmeticim fiindca il iubim mai mult ca pe noi, fiindca zambetul lui cere zambete noi si fiindca e mai puternic atunci cand mami si tati ii zambesc din aceeasi poza.

si vine iar vinerea. si mergem iar in parc. si mami ii aseaza talpitele proaspete pe pamant iar tati il invata sa zboare. el rade cum stie mai bine, ne umple de viata si suntem iar unul. in definitiv pe sus sau pe jos, viata este despre mers inainte.









marți, 23 aprilie 2013

dimineata in care toma si murakami au stat pe aceeasi banca

am oftat mai ieri la gandul ca toma creste si ca minunea primelor zile, a primelor luni nu se mai intoarce niciodata.
dintr-o dragoste vecina cu nemarginirea, mi se face dor de zilele cand nu manca hrana solida si depindea in totalitate de mine. supravietuia, se linistea, radea numai la pieptul meu.

il pierd castigandu-l, cu fiecare episod nou.
e mai putin al meu si mai mult al lumii, in fiecare dimineata.
se avanta catre maini, experiente, emotii noi, dar imi cauta privirea si le confirmam impreuna.
si stie ca daca mami e acolo plansul dureaza mai putin si rasul se labarteaza, oboseala poate sa vina cand vrea, fiindca umarul lu mami stie cand obrajorul sta sa pice.
ma uit peste pozele de pe la inceputuri si el e mic si confuz, iar eu moale, calduta, ca de vata. el creste, se intremeaza si eu ma ascutesc. si certitudinea ca el nu va mai fi niciodata atat de confuz iar eu ca de vata, ma doare uscat. ceva in structura sinelui meu decide sa nu iroseasca lacrimi pe certitudini absolute.

extrag din bolul cu momente unice, prima dimineata in care toma si murakami au stat pe aceeasi banca. au cantat pasarele si nu a batut niciun vant. avea 2 luni la vremea aia. nu mergeam la serviciu, el nu era la gradi. 
la 9 ne dadeam intalnire cu fluturii in parc. il purtam in esarfa. el avea vreo 4kg mai putin, eu vreo 4 mai mult.
dormea cuminte la pieptul meu, iar eu citeam 20 de pagini pe ceas.

daca va intalniti cu murakami intr-o zi, sa-i povestiti. sunt sigura ca o sa-si aminteasca.


luni, 22 aprilie 2013

o furnica duce-n spate un graunte jumatate

una dintre poeziile cu care m-am identificat in primii ani de gradinita a fost furnica, de otilia cazimir.
apoi in clasa I la serbare am jucat rolul furnicii elenei farago, mandra sa-i dau o lectie despre responsabilitate si pus deoparte greierului ionut, colegul meu de banca.

m-am facut mare si am pastrat proportiile unei furnici. gatesc cu drag, am pretentia ca mananc destul de responsabil, dar n-am reusit niciodata sa trec de patruzeci si ceva de kg.

am declarat la inceput de blog ca o sa scriu fara retineri despre cine sunt. nu sunt mandra de cele patruzeci si doua de kg si nici nu vreau sa supar pe cine se lupta in moemntul de fata cu ispite culinaresti.
ma gandeam insa ca e interesant sa povestesc cum vin zilnic cu tomica de la job impingand la carucior printre strazile astea  rupte si infernal de aglomerate.
imi promit in fiecare zi ca o sa car mai putin, dar fac ce fac si mai cumpar 1 kg de banane, 1 pui, 1 l de iaurt, un buchet de patrunjel pe care i-l dau lu toma sa-l tina, ca sa simt ca ma pot baza si pe el.
inghesui cumparaturile intr-o geanta generoasa, langa laptop, schimburile lui toma, vreo sticla de apa si ce s-o mai gasi intr-o geanta de gagica.
ajung la scara, il tin pe toma cu dreapta si manevrez cu stanga un lacat cu care blochez caruciorul la parter.

si uite asa cele patruzeci si doua kg de furnica, il cuprind cu dreapta pe grauntele de tomica, masurand vreo opt kg 'ca popa'. imi asez traistoiul pe umarul stang, aproximez vreo sase kg.

stam la etajul 4, fara lift. inainte sa incep sa urc, imi vine ideea brilianta sa infulec 2 banane si sa beau jumatate din litrul de iaurt. in felul asta capat niste energie vie si car aproape cu un kg mai putin.
urc demna, respirand corect, cum am invatat la yoga.

ma vad in casa si primesc drept rasplata buchetul bleg de patrunjel de care s-a tinut toma cu strajnicie.
sa-l manance furnica pe el de graunte-cavaler!


duminică, 21 aprilie 2013

muhaba

muhaba e o refugiata din sudan care s-a indragostit de toma.
toata fiinta ei radiaza resemnare, pace, mers inainte.
canta ceva intortocheat si toma asculta cu gura cascata. apoi are un dans apasat, 123 123 ca un fel de vals tribal, parca talpile dor si trebuie vindecate sau poate pamantul e nedrept si trebuie batut.

are 2 copii in egipt cu ea si 2 acasa, in sudan.
o intreb de ce i-a lasat acolo. mama mea mi i-a pastrat cand am plecat, sa se asigure ca o sa ma mai vada in viata asta.
si sotul tau?
my husband died!
I am sorry to hear. How did it happen?
ee, you know how it is, in countries in war, the husbands are dying...
si cum ai plecat din sudan?
fratele meu a decis ca daca raman acolo n-o sa-l pot uita pe sotul meu asa ca a facut tot ce a putut sa-mi dea un sens nou.
ce frate bun, am zis. te iubeste!
da, au trecut 10 ani si uite, pot sa rad.

toma ii prinde obrajii razand si-i ajuta sa mai stea acolo langa urechi pret de 2 clipe. un obraz se elibereaza si merg sa-l pup. ea il tine pe toma cu stanga si ma imbratiseaza pe mine cu dreapta. stam asa ca un ciorchine o romanca, o ugandezo-sudaneza si un bebelus romano-egipteano-rus.. oftand in engleza, la cairo.



vineri, 19 aprilie 2013

faca-se vineri precum in parc asa si in viata!

toma s-a nascut intr-o dimineata de vineri.
m-am rugat de tata lu toma ca macar o zi pe saptamana sa agate visul revolutionar in cui, sa faca un dus si sa ni se alature in jocul de-a familia. 
si uite asa se face ca vinerea mancam toti 3, dansam toti 3 (fiecare saptamana un alt gen, vinerea asta merengue), poate apucam sa vedem un documentar.. si neaaparat mergem intr-un parc.

cairo sufera cumplit la capitolul spatii verzi. sunt aproape de negasit, dar cu perseverenta dai de ele. am descentrat pana acum 2 carucioare, facandu-ne loc printre masini, gunoaie, bolovani, magari, tancuri, pisici. 
ca un ditamai paradoxul, ajungi in parc si se asterne linistea. egiptenilor nu prea le place la iarba asa ca de cele mai multe ori suntem numai noi 3, o catea schioapa cu pui, niste vrabiute, cateva pisici curate si o sumedenie de fluturi.

toma e un copil cu 'tranci in cur', tot timpul in miscare. dar cand ajungem in parc se calmeaza. claxoanele se estompeaza, oamenii s-au pitit, moscheele plang departe, pasarelele isi fac treaba, tomica zambeste asumat. are memoria bucuriei.

si ne asezam pe iarba, suflam in cateva papadii, urmarim fluturii care fac dragoste, ii uram catelei schioape sa se faca bine, rupem 2-3 fire de iarba, mami le preseaza intr-un carnetel si scrie data, tati fumeaza o tigara, poate cea mai cu sens din toate cate fumeaza peste saptamana, asta ca sa-i dam si lui dreptul sa fie el.
mancam o tura la umbra unui palmier, schimbam scutecul, tragem o zbenguiala; soarele il vede pe tomica jumatate gol, il pudreaza cu niste vitamina D. 

plecam acasa cu tomica dormind bine. 
hai ca ne-am conectat.






cat costa toma

eram/ ma aflu intr-o relatie tumultoasa, nebuna, intensa cu un revolutionar.
vestea sarcinii l-a umplut de bucurie iar pe mine m-a panicat. nu eram casatoriti, frelance-ul imi aducea un venit decent, dar costurile unui copil nu intrau in calcule. 
nu stiam cum o s-o scoatem la capat, dar copilul statea bine mersi in casa lui de apa, in mintea si in inima mea, in tot ce aveam sa fiu de atunci inainte.

mamaia zicea despre mine: fa e slaba rau, da are asa un lipici.
nu o sa enumar aici conjuncturile care m-au apropiat de fel de fel de oameni frumosi in viata asta, peste tot pe unde mi-a umblat curul nestatornic.
dar s-au adunat asa niste minunatii de suflete care au zis: nu cumpara nimic pana nu iti dau eu tot si apoi decizi ce nevoi mai ai. mamici de copii cu un an-2 mai mari ca toma, pe care le-am cunoscut in egipt sau care mi-au trimis de prin colturile lumii haine, scutece, biberoane, jucarii, carti, pat, carucior...n-am cumparat nimic. 
le-am primit pe toate fara rusine, le-am sortat, le-am strans la piept si i-am spus lui toma ca alti bebelusi au dormit bine sau au ras frumos la parintii lor din hainutele astea, alte degetele ale planetei au manevrat jucariile astea scamosate.

el creste repede vlajganu, ca seamana vorba tot a lu mamaia: 'in partea lu tacso'. impachetez lucrusoarele primite si incep redistribuirea catre mamicile lumii.

apoi tot ele, sau altele noi, cu o seninatate divina, imi dau pachetele noi. le primesc cu inima la fel de deschisa, toma trece prin ele, le umple si el de entuziasm si le dam mai departe catre copiii care stau sa se nasca din parinti speriati poate ca si mine de costurile unei astfel de asumari.

am trecut la scutece reutilizabile, deci nu dau bani pe pampers.
cosmetice nu consumam, medicamente nici pomeneala. 
in tara asta-corset, care imi sugruma atatea libertati, toma nu ma costa deci nimic. 
poate doar curaj, in fiecare zi. 

miercuri, 17 aprilie 2013

toma eroul

unele zile vin sa zguduie monotonul in care de multe ori ma complac doar ca sa-mi justific alegerile.

taman cand credeam ca lumea se strica, universul imi mai scoate in cale niste oameni minunati; apoi cand credeam ca gateala mea e geniala, aflu niste delicii infinit mai sanatoase decat ce cocalesc eu. si cand credeam ca numai cartile pe care mi le aleg singura sunt cele pe care le-as citi, mi se pune in brate o carte utila si simt s-o parcurg fara s-o judec. ma cuprinde un soi de rusine, pe care nu reusesc s-o imbrac la timp in cuvintele potrivite si o las neterminata. stiu ca inima se va intoarce mai pe seara la ea. trag aer in piept. ma uit in jos. sentimentele se amesteca. ridicol peste bucurie, speranta peste resemnare, nou peste vechi. toma ma simte si rade plange. obosim amandoi de atata tumult. 

ii cant ca in fiecare seara, dar de data asta peste cantece imi scapa niste lacrimi. nu fug de el. incerc sa mentin linia melodica ignorand nodul din gat. el imi pune manutele pe obraji si le lasa acolo peste lacrimi. prind forta. ma limpezesc. el adoarme rapus. m-a salvat si azi.

marți, 16 aprilie 2013

pielea lui toma miroase a om


cat eram insarcinata m-a atras ideea spalatului bebelusului numai cu apa, macar in primele luni de viata.
am inceput sa citesc despre asta, au fost si cateva prietene care au incercat si mi-au dat curaj (multumesc teo). apoi s-a intamplat ca in mod firesc odata cu nasterea sa simt sa-mi tai unghiile scurte de tot, sa renunt la toate cosmeticele, sa-mi prepar strictul necesar in casa si sa incerc sa nu-l 'contaminez' pe toma cu alt miros decat cel al pielii mele, a lui si a lui tati.

maica-mea sau soacra-mea: pune-i ma mama si lui niste sampon sa faca burburuci in apa. 
m-am tinut pe pozitii si uite ca au trecut 6 luni jumatate si tomica n-a vazut sampon sau sapun sau creme de inmuiat curisorul. nu folosesc servetele umede, oricat de 'neutre' mi le recomanda ambalajul. ii spal fundul la chiuveta, il sterg cu un prosop si gata.

ii pun in apa de baie cateva picaturi de ulei esential de portocal sau de cocos (le gasesc la preturi extrem de decente in egipt). il scot la soare in fiecare zi, fara sosete si cu mansetele ridicate, sa luam niste viamina D. nu cred in filtre UV poate sunt o ignoranta. prefer sa respect orele 'bune' de soare si sa il pitesc in orele de risc.
n-a facut nicio iritatie severa de piele pana acum. 

nu stiu cat de mult economisesc evitand cosmeticele, dar probabil ca mult. 
ce-mi da insa o stare de bine e ca pielea lui toma miroase a om. 
probabil ca atunci cand incepe mersul de-a busilea, introduc un sapun pentru maini. am descoperit in egipt un sapun din ulei de masline, fara coloranti, fara miros. eu doar cu ala ma spal pe corp si pe cap.
ar fi nedrept sa imi amestec pielea cu fel de fel de mirosuri si tomica sa nu ma inteleaga cand mi se infasoara dupa gat.

majoritatea oamenilor care afla ca toma e spalat numai cu apa ma cred o nebuna. li se pare interesant stilul asta de viata, dar nici macar nu-si propun sa-l incerce.
si nici nu pierd vremea convingand pe nimeni. sper doar ca printre cititoare sa se regaseasca si femei care sa rezoneze cu un astfel de concept. sa zambeasca si sa se puna pe eliminat, pe simplificat, pe apropiat de cine suntem de fapt!

luni, 15 aprilie 2013

rasul de dinaintea dintilor

am ras mereu la poze si in viata in general. taica-mio mereu imi zicea: raaazi ca capra!
stiu insa o gramada de oameni care se fastacesc in fata camerei. oameni curajosi si ranjiti, dar care atunci cand li se pune camera in fata, ceva in spiritul lor impietreste. se instaleaza o teama de penibil, pe care oricat ar controla-o.. nu reusesc s-o inlature.

azi la gradi s-au efectuat poze individuale si de grup. a venit un nea pozar cu niste catei de plus dupa el, un joben, niste castagnete..
si-a instalat marafeturile intr-o clasa unde ii astepta pe copii cu cichi cichi oac oac cheese, yees!

profesoarele erau terifiate. sa gadili in cur fiecare mititel, sa smulgi un zambet chinuit, nea pozaru sa zica: merge! si sa treci la urmatorul.
mie mi s-a parut haioasa toata foiala, dar nimeni nu prea zambea cu mine.
bebelusii saracii nu stiau ce se petrece, plangeau, nea pozaru avea servetele pentru mucii fiecarui amarat.
toma cred ca-mi juca entuziasmul ca radea asa de pomana. radea de pozaru cu caini pe cap, penibil de haios.
tac tac inca una gaata!

nu stiu daca reteta mea merge la toata lumea, dar daca esti mama de bebelus, razi cu el mai des! e atat de usor sa cazi in depresie atunci cand ai de schimbat scutece, cand alaptezi, cand nu-ti mai ajunge timpul. dar prosteala ca exercitiu ajuta atat de mult in fixarea increderii de sine, in luatul vietii la misto, in eliberarea ta de stresul de peste zi. poate ai senzatia ca bebe e inca mic si trasaturile de caracter se fixeaza mai tarziu si ca ai tu timp sa iti refaci psihicul si sa-i slefuiesti personalitatea, dar rasul sanatos incepe inainte sa apara dintii. ajuta-l sa nu se teama de oameni, sa raspunda cu zambete la zambete, sa caute sensuri in ochii celorlalti.
poate vorbesc aiurea. poate ca sunt copii timizi si copii curajosi, dar merita incercat. nu te costa nimic sa te hlizesti mai mult un pic. bebe nu judeca nivelul glumelor, el e oglinda expresiilor tale, iar daca pe tine te amuza ce-i spui, o sa fie fun si pentru el. nu e minunat sa ai un spectator garantat, oricare ti-ar fi nivelul actoricesc?

toma n-are dinti, dar poate ca mai e nevoie de niste sute de zambete cu care sa antrenam gingiile, ca dintii sa stie sa nu se piteasca atunci cand le-o veni vremea.

argument

m-a intrebat maica-mea mai ieri: 
- mai cori tu castigi bani pe facebook cu povestile tale?.. ca tati zice: fugi ma ca la cum o stiu eu, asta scrie si ii intra bani in cont.
- nu ma mami, stie tati ceva.. dar ala se cheama blog. 
- pai sa stii ca io i-am zis ca nu cred.. dar el asa era convins.

radem glumim, da tati are dreptate.
am atatea povesti de impartasit cu lumea, ca nu le mai pot tine la mine. nemarginirea facebookului ma ingradeste cumva. 
e timpul sa nisez informatia si s-o las sa curga.

as putea sa scriu despre fel de fel, dar il cocot pe toma in varful relatarilor mele, fiindca asa e onest, fiindca blogul asta este despre cine sunt, iar de 6 luni (+9) toma este felie libera din cine sunt.

scriitura asta e o lectie de onestitate la care ma supun, din nevoie de asezat cuvant langa cuvant, de plamadit povesti si de servit in primul rand mamicilor care se bucura in timp cu mine, viitoarelor mamici care inca se tem si ma rog.. lumii intregi.

o sa scriu asa despre cum mananca el marar si usturoi, despre cum il spal numai cu apa, despre cum rade el la toata lumea, despre cum ma doare pe mine inima in rastimpuri, despre mizeria din cairo, despre vise. 

nu va mai retin cu alte justificari. 
sunt entuziasmata. simt ca fac ce trebuie sa fac. am un rost nou.
citi-m-ati!