dimineata in care toma si murakami au stat pe aceeasi banca

am oftat mai ieri la gandul ca toma creste si ca minunea primelor zile, a primelor luni nu se mai intoarce niciodata.

dintr-o dragoste vecina cu nemarginirea, mi se face dor de zilele cand nu manca hrana solida si depindea in totalitate de mine. supravietuia, se linistea, radea numai la pieptul meu.

il pierd castigandu-l, cu fiecare episod nou.

e mai putin al meu si mai mult al lumii, in fiecare dimineata.

se avanta catre maini, experiente, emotii noi, dar imi cauta privirea si le confirmam impreuna.

si stie ca daca mami e acolo plansul dureaza mai putin si rasul se labarteaza, oboseala poate sa vina cand vrea, fiindca umarul lu mami stie cand obrajorul sta sa pice.

ma uit peste pozele de pe la inceputuri si el e mic si confuz, iar eu moale, calduta, ca de vata. el creste, se intremeaza si eu ma ascutesc. si certitudinea ca el nu va mai fi niciodata atat de confuz iar eu ca de vata, ma doare uscat. ceva in structura sinelui meu decide sa nu iroseasca lacrimi pe certitudini absolute.

extrag din bolul cu momente unice, prima dimineata in care toma si murakami au stat pe aceeasi banca. au cantat pasarele si nu a batut niciun vant. avea 2 luni la vremea aia. nu mergeam la serviciu, el nu era la gradi. 

la 9 ne dadeam intalnire cu fluturii in parc. il purtam in esarfa. el avea vreo 4kg mai putin, eu vreo 4 mai mult.

dormea cuminte la pieptul meu, iar eu citeam 20 de pagini pe ceas.

daca va intalniti cu murakami intr-o zi, sa-i povestiti. sunt sigura ca o sa-si aminteasca.