vineri, 29 mai 2015

par small si minte big

l-am tuns p-asta micu, ca prea-i nadusea ceafa sub buclele aurii. am aruncat buclele la gunoi, s-o imbogati crestinul care recilceaza gunoiul egiptului cu mana. ce stie el cat le-am mai pupat noaptea sau dimineata?
in fine.
am fiert o supa clara si-am facut un orez cu morcovi, cam sarat, dar inchidem ochii.
m-a intrebat toma intre 2 bucati de prajitura cu mere:
mami, you big?
yes, big, but not so big.
tati big?
yes, tati Big.
toma small?
yes, now small, but you will grow Biig.
mami, stand up!
[ma ridic]
that's big? ma intreaba masurandu-ma de jos in sus
yes, that's big.
ok, lay down!
hai mersi, omu lu mami de stiinta.

azi noapte a transpirat. il lasasem sa adoarma fara tricou si uite ca un vanticel s-a strecurat pe fereastra larg deschisa a celor vreo 30 de grade, si l-a zgribulit. mi-a zis: mami, I want towel, cand s-a simtit jilav.
Mi-a placut ca-si cunoaste nevoile si m-am judecat pentru ne-tricou.
Apoi de dimineata a vomat in reprize, semn ca l-o fi luat vreo raceala, transpirel si gol.
L-am intremat cu orez, curmale inmuiate in apa, ceai de anason cu lamaie.
La culcare in seara asta insa, mi-a comunicat: Mami, I go to sleep with towel!
Manca-l-ar mami de neghinita, cu par small si minte biiig.

marți, 26 mai 2015

cel mai profund lucru care-ti vine in minte

maine sunt 47 de grade. sa nu ziceti ca nu v-am spus.
egiptenii o dau cu 53, dar BBC le potoleste entuziasmul si ii invita sa mai scoata 6, ca nu dau din buzunar.
oricum ar fi, e greut, dar asa e viata toata, deci, mergem inainte cu determinare. cam cum mergea asta micu in poza, cand l-am luat azi de la gradi. avea lunch-boxul gol de atata consum, iar in mana stanga niste urechi de iepure presarate cu orez, o minunatie de activitate de care a fost mandru vreo 5 minute bune. a pierdut de bucurie 2 boabe de orez si a cantarit pret de cateva secunde decizia luatului de pe jos, apoi le-a lasat in plata lor, ca toate trec.
l-am dus in restaurantul unde ne place noua sa mancam iar el stia din prima ce vrea, unde ne asezam, cat stam si ce bun e ce mancam. la masa de langa, un american entuziast incerca sa impresioneze o colega de job, mai rezervata ca el, dar vadit interesata de masculinitatea lui.
i-am urmarit o vreme. el vorbea raspicat. toma m-a intrebat what is this? i-am spus sa nu mai arate cu degetul si sa lase oamenii sa se converseze, ca ii spun eu pe parcurs cum evolueaza discutia, ca doar sunt cu ochii pe ei, dar fara sa orientez indexu spre povestea lor vie.
el ii spune: uite, am o intrebare pentru tine, e ca un test, da nu vreau sa te gandesti mult la raspuns, ci sa-mi spui dintr-o bucata, care e cel mai profund moment din viata ta.
ea isi incruciseaza bratele in san, semn de inchidere si povesteste ce-a simtit cand s-a nascut copilul ei si cum s-a definit ea ca femeie, devenind mama.
el o asculta interesat, dar nu-i trebuie raspunsul asta. in povestea care se infiripa intre ei, el n-are nevoie de bagajul asta. ea cred ca e afara din relatia cu tatal copilului, dar copilul e acolo, in viata ei.
ea termina repede cu siropul intregirii fiintei si intreaba, ca intr-un film de-al lui woody allen: what about you?
ii zic lui: nu-i corect, tu esti pregatit deja.
el nu ma aude.
toma intreaba: mami talking man?
zambesc si il las pe chelios sa raspunda. e atat de pregatit sa se destainuie ca nu stie ca eu si toma existam.
zice: o vreme am crezut ca momentul cel mai profund a fost moartea mamei mele.
apoi a venit o relatie de vreo 8 ani cu o femeie. cand am venit in cairo, ea s-a casatorit, la numai 2 zile dupa, fara ca eu sa stiu.
am vazut-o ulterior la un festival, am mers la ea si-am intrebat-o: Daisy?
Iar ea a raspuns: I'm not the Daisy you think I am! si atat.
Intelegi? Dupa 8 ani, atat a putut sa-mi zica.
Auch! zice afro americanca, patrunsa de profunzimea racelii lu Daisy.
Eu zambesc. Toma isi bea limonada. Derulez si eu caseta cu profunzimi. Nasterea n-o socotesc, fiindca am avut 9 luni sa ma pregatesc pentru ea, dar ma loveste un alt moment curat ca lacrima.
Foarte devreme dupa ce l-am cunoscut pe cel care avea sa devina tatalutoma, s-a uitat lunganu asta intr-o seara la mine cum nu se mai uitase nimeni - am mai scris asta.
M-a ravasit. Nimeni nu ma mai provocase asa. Timpul curgea rar si cinstit.
L-am intrebat ce vede.
Mi-a raspuns: o vad pe mama copiilor mei. Traisem ditamai viata si m-a gasit raspunsul asta intr-o nepregatire revelatorie.
Era cea mai vie lectie a vietii de adult, cea mai frumoasa confruntare din univers. L-am crezut. Si azi il mai cred!

Cand s-au ridicat de la masa, le-am multumit pentru momente si m-am scuzat c-am ascultat cu atentie.
El a fost surprins de curajul marturisirii mele, la fel cum l-a surprins si Daisy cand i-a zis-o pe sleau.
Ca sa ii mai evapor din incurcare, i-am spus ca datorita lui am aflat si eu care e cel mai profund moment la care mi-a fugit gandul. 

Ce de oameni tomica, ce de viata pe langa noi, ce de rame, ce de pelicule.
Din taxi toma a facut cu mana unui sofer fara dinti, unor musulmance vesele intr-un autobuz murdar, unor motociclisti. Le zicea: Hi people!
Eu il pupam pe capul transpirat de atata iubire de oameni.
Eram mama copilului asta-minune, asa cum prorocise tatalutoma cand povestea noastra abia incepea sa se scrie, fara niciun plan, doar cu incredere.

luni, 25 mai 2015

calibrarea de la 5 si un sfert

prin cairo sa tot fie vreo 44 de grade, care noaptea nu coboara nici rugate.
am ajuns sa ma trezesc dimineata la 5 si un sfert, sa fug pe acoperis, sa ma indoi in 5 pozitii de yoga, sa las rasaritul sa ma prinda incrucisata, ca sa iau o portie de racoreala, cu care altfel nu mai apuc sa ma delectez pana in dimineata urmatoare.
refuz aerele condintionate cu care e blindat apartamentul nostru si o tin pe dusuri dese si apa. 
se face 6, se trezeste toma, mananca 3 iaurturi si-i povesteste lu tati vise, pana e gata cafeaua si-o bem pe acoperisul cu pricina, unde eu nu mai contenesc cu revelatiile care m-au strabatut pe cand iesea soarele dintre piramide. divaghez, doar ca sa ma dau mare ca am piramidele in ceafa. incerc sa le vizualizez cu puterea mintii, dar mintea e goala de-acum, gratie portiei de yoga de la 5 si un sfert.
luam un taxi spre scoala, soferul e un extremist musulman, in rochie, chel si cu barba lunga; incearca sa ma convinga asupra unui program on line de comenzi de taxi. 
ii spun ca-mi place din strada. nu zambeste.
ma intreaba cum il cheama pe copilul meu. toma! 
tuma? 
no, tOma. 
tuma! 
ei, hai ca ma enervezi: to to to... 
To, reuseste el sa pronunte, dar eu m-am plictisit deja.
si pe sotul tau cum il cheama?
ma da ma lasi? il intreb eu, fara cuvinte, ci asa cu un pf!
nu vreau sa-ti zic.
de ce?
pai nu iti sunt datoare cu informatia asta.
el zambeste: cum vrei tu..
ajungem la destinatie.
imi repeta cat de super e easy taxi. il ignor.
platesc. zic: say shokran (multumesc)! catre toma
shokran, se conformeaza minorul.
extremistu nu aude.
shokran, striga toma, in van.
se intoarce la mine: mami, man don't shokran!
n-are nimic mami, alta data! mersi c-ai incercat.
bye tuma, se trezeste amortitu!
hai sictir ii zic eu in timp ce inchid portiera.
la scoala sunt senina, primesc acuze cu deschidere. un copil de 6 ani se vaita ca parintii lui au raspuns initiativei mele cu mai putine gadgeturi si mai multe carti de povesti.
ma intreaba: mis corina, where is my tablet? my mom took it because you said so. 
then read a book!
fumega.
one evening the tablet, one evening a book, propun eu.
tonight tablet? spera el.
only if you read yesterday a story!
el imi spune ca a fost asa de suparat fara tableta, ca nu i-a mai ars de citit.
ok, dar acum ca ai inteles regula, mergem inainte. hai fugi la sport.
of! si fuge.
ziua se topeste, absolut fiecare om cu care ma intalnesc mi se vaita de cat de cald e afara.
le spun tuturor ca nu se raceste brusc daca esti nervos. si ca asta e tara lor, sa nu mi se vaite mie.
in fine.
il iau pe toma de la gradi, are multe povesti de peste zi.
ii iau o inghetata la care nu spera.
intram in casa si vrea in cada. stie deja cum sa se recalibreze.
ma intreaba daca nu cumva ar putea sa ia inghetata dupa el in cada, si uite ca nu ma impotrivesc.
se bucura asa tihnit ca de fiecare data cand incearca o senzatie noua.
il las in cada si merg sa fac niste paste cu sos gros de rosii. el termina inghetata, apoi spala pe rand fiecare jucarie din cada, cu apa calaie si sapun. sa tot spele vreo 37 de jucarii.
pastele sunt gata. mancam cu pofta.
it's nice! imi spune el.
zambesc si-i trag scaunelul mai aproape de masa.
pastele se duc in poala totusi si el rade in hohote.
il transport iar in cada cu senzatia ca ziua nu se mai termina.
vine tati, ce bine!
tati, mami icecream, water, pasta, water.
wow, you had icecream? how come?
era cald, justific eu!
mai trece niste vreme si toma trezitul la 6, cedeaza.
ma mai intreaba insa, inca o data, why is the boy fighting? despre un baiat care l-a lovit mai zilele trecute.
he needs love and he doesn't know how to get it. ii spun eu si-i pup genunchiul transpirel.
il fura somnul, cat sa deschid o bere si sa scriu aci 2 randuri, sa ramana pentru posteritate, despre ziua asta multa, inceputa pe acoperis la 5 si un sfert.






miercuri, 20 mai 2015

refugiata din yemen

sunt la scoala si nu sunt. corpul imi doarme cu ochii deschisi, inima mea e impacata, mintea ia o pauza.
serbarea de ieri s-a incheiat complicat, dar sunt fericita. copiii au performat zambind, tatalutoma a fost acolo, am ras acelasi ras, eu pe scena, el in public.
e mandru de cum imi fac treaba, iar eu sunt linistita cand ma uit la el.
cativa parinti s-au vaitat, dar lectia nemultumitului pe toata lumea am invatat-o cu mult in urma, deci zambesc. cu fiecare reusita stiu mai bine cine sunt si primesc acuzele mai senina ca ieri.
o mama cu 5 copii e interesata de programa scolara pentru mezinii ei. e o refugiata din yemen, sotul ei a murit subit, apoi cand inca nu se dezmeticise, a venit razboiul ca o salvare de la necooperatul cu moartea sufletului pereche.
cati ai ai? o intreb.
38.
eu 32. zambim. nu ne ajuta cu nimic numerele astea. a fost asa doar o verificare sa ne amintim ca suntem in viata si ca mai avem de luptat.
pot sa te intreb, pentru mine: cum te-a asumat egiptul, cand de fapt egiptul a atacat yemenul?
stii, nu egiptul ne-a atacat, egiptul e parte din coalitie, dar pe noi ne-a atacat arabia saudita.
si cum ai reusit sa fugi in egipt?
locuiam la granita cu atrabia saudita si am tranzitat repede.
adica arabia v-a atacat, doar ca sa va ia tara? .. dar v-a lasat sa fugiti in lume tranzitand aeroportul lor?
eeii. zambeste ea mai batrana decat cei 38 de ani pe care ii poarta sub valul negru: razboiul e una si viata e alta. daca ai hartii in regula, fugi orunde. iar hartiile mele erau curate. sotu meu mi-a facut un extra-pasaport inainte sa moara, parca a simtit.
esti o femeie puternica, i-am spus.
nu cred ca sunt, mi-a zis ea.. si lacrimile au stat la locul lor.
cand esti nascuta?
decembrie.
ah, sagetator. sigur ca esti puternica. si o sa invingi, de dragul celor 5 copii.
sper, incerc sa mimez fericirea peste zi, pentru ei, dar seara cand vorbesc cu el si-i povestesc ziua, plang.
inteleg. dar e de datoria ta sa-i dai vesti bune.
si sa-ti cauti fericirea. copiii tai nu vor creste fericiti fara o mama fericita. ajuta-i sa vada ca viata are inca surprize.
iar egiptul o sa te asume cald. o sa-ti oblojeasca ranile. si zile bune stau sa vina!
imi arata o poza cu ea si sotul ei, fericiti.
ma uit la un om care nu mai e si nu las nicio lacrima sa curga. daca ea e puternica si eu sunt.
ea adauga: banii nu sunt totul. suntem foarte bogati, sotul meu si familia lui au avut grija.
dar parca toate s-au sters in 3 saptamani. intai atacul lui cerebral, apoi razboiul.
am pierdut sufletul pereche, casa, tara, tot.
rescrie-te! copiii tai sunt cu tine, piticii vor fi in sub aripa mea din septembrie si o sa am grija sa zambeasca in fiecare zi. o sa te bucuri de reusitele lor, si-o iau de mana.
imi strange mana si-mi multumeste.
nu, eu iti multumesc!


duminică, 17 mai 2015

opriti viata, despicati visele, zambiti!

cred ca nu e tara din lumea asta, nu e gradinita, nu e scoala, in care sa se repete pentru serbarea de sfarsit de an si profesoarele sa nu o ia razna, copiii sa nu oboseasca de-atata cantat sau dansat, capul organizatorilor sa nu explodeze.
am incercat sa infuzez cat calm am putut printre profesoarele mele, sa le reamintesc ca vreau show-ri simple, pe care copiii lor sa le interpreteze natural, zambind,
vin si plec de pe scena, ajustez fete morocanoase, ridic moralul, ma las badijonata in hartie igienica si musc dintr-un morcov de plastic, in timp ce copiii canta despre snow man la 37 de grade, in spatele piramidelor.
ii ascult plansul profesoarei de araba, dezamagita in dragoste. ea imi spune ca ma iubeste, iar eu o cred pe cuvant.
o profesoara nervoasa trage de maneca un copil care doarme pe el.
el se scarpina la locul unde ea l-a semi-ciupit, iar eu oftez. e o profesoara buna, in care cred mult. nu vreau s-o ofensez.
nu mai am voce.
strig insa ca nu vreau sa-si piarda nimeni rabdarea si merg s-o imbratisez pe profesoara care tocmai m-a dezamagit.
sper s-o ierte copilul piscat, asa cum am iertat-o eu.
aud o usa trantindu-se de 5 ori.
intru intr-o clasa a-natia, de care nu raspund, dar aleg sa raspund.
ce ora aveti?
reading. 
cu cine? 
pai cu mis hanna.
luati loc. cine a trantit usa?
omar plange. 
fii barbat!
si mariam a trantit-o! se justifica el.
asta nu te face mai barbat!
mis, cum te cheama?
corina. vreau sa-mi spuneti pe rand cum va cheama pe voi si ce iubiti cel mai mult in viata.
in clasa asta in ultimele luni au murit parintii a 3 copii.
majoritatea iubesc sa se joace pe play station, cativa iubesc sa se joace cu parintii lor.
apreciez raspunsurile umane, amendez play station-urile.
raspunsurile umane vin insa dinspre copiii cu formula completa de parinti, iar obsesia digitalului vine dispre copiii cu parinti lipsa.
acum vreau sa-mi povestiti pe rand cate un vis pe care vi-l amintiti.
cine stie ce e ala un vis? youssef explica tu in araba ce spun eu acum in engleza, ca sa inteleaga toata clasa la ce ne referim.
un vis adica ce face mintea ta cand inchizi ochii, zice darine, peste youssef.
ceva care oricum nu e real, adauga youssef.
aaaa, ok.
eu am visat ca era foc, si fugeam.
eu am visat ca cineva ma alerga si ma piteam.
eu am visat ca am fost la mc donalds cu hassan, zice omar.
eu zic: mc donalds nu e o alegere sanatoasa! ma trezesc eu vorbind.
hassan intreaba: si ce mi-am comandat?
omar nu stie.. asa ca mergem la gabi, un spaniol de 6 ani, vip-ul clasei, fiul ambasadorului spaniei in egipt.
am visat ca toti copiii scolii cantau in gradina, se pregateau de serbare.
pe jos era plin de inghetata yaki si toti au inceput sa linga de pe jos. eu am scos un pistol si i-am omorat pe toti.
inima mea s-a oprit.
visele au continuat. 
mi-am dorit brusc sa-mi tai toate responsabilitatile claselor mici de pe agenda si sa iau clasa asta in frau.
ma iubeau si ii iubeam.
imi povesteau liber drama nevoilor lor, iar eu nu-mi dadeam voie sa plang. aveam sa-i salvez.
o sa-mi fac timp in fiecare zi sa le verific visele, sa le deschid inimile.
trecusera vreo 40 de minute cand profesoara lor s-a facut vazuta. era plictisita.
n-am apostrofat-o. nu e in subordinea mea, nu era timp, visul lui gabi imi blocase initiativele.
filmul haosului din gradina se derula viu si greu, 
o fetita de a treia imi aduce un colier cu numele meu. mi l-a confectionat acasa, in ziua in care i-am uscat plansul in curtea scolii.
nici nu mai stiu cum o cheama. dana, zice ea. aah dana, mersi mult dana, e minunat.
rade dana cu ochii mici de rusine si cu un aparat dentar stramb.
cand o sa-mi fac timp sa plang pentru visul lu gabi? 







sâmbătă, 16 mai 2015

scrisul invinge!

scriu de pe telefon, in ciuda vrerii mele, intru latirea buzei inferioare a dezamagire, intru colapsarea laptopului, intru cinstea digitalului.
ma doare butonarea asta a nebutoanelor, taci scrinul asta popular.
dar scrisul invinge, nevoia de poveste continua, viata castiga.
am copt poate cea mai buna placinta cu carne din lume. cu legume multe ca sa nu ma invinovatesc.
am dat o tura prin parcul de suflet, am cunoscut un cuplu interesant armeano francezo libanez, stabilit in egipt. 2 artisti frumosi si tineri cu 3 copii deja. mi-au dat incredere. ea purta aceeasi pantofi ca mine, un brand rar, de negasit in cairo. ea ii primise din londra, eu din bucuresti.
mi-a placut ritmul conversatiei. toma a zambit si el afirmativ. ne mai vedem cu oamenii astia. la iesirea din parc ne asezam la o masa a strazii. a niciunei terase, a niciunei note de plata. o masa rupta si 2 scaune vechi, ca o scena dintr-un film despre cuba.
in drum spre casa sunt scanata insistent de localnici. nu sunt obisnuiti cu femei fara val, brate goale, privire asumata. incerc sa ma detasez de curiozitatea lor, aleg un taxi cat de cat sigur. un nene obosit si transpirat care imi indruga despre niste cancer si nevoie de multi bani. il ghidez spre casa si ignor povestea cu cancerul. se opreste si el la un moment dat, neprimind incredere. ce cursa patetica. ce cartier rupt. ce tara grea. si totusi barbara, armeanca libanezo franceza cu pantofi ca ai mei, parea senina inconjurata de cei 3 copii si sotul al carui contrabas era facut in romania, mai pardon.
opresc povestea aici, din nepricepere de atasat poze concludente, din teama de gafe. scrisul invinge, totusi!

sâmbătă, 9 mai 2015

pilaf sarbesc si zvacuri carieriste

pe foc am un pilaf sarbesc, reteta care nu i-a dat gres mamei mele niciodata.
n-am fost in serbia, dar daca ajung, o sa le gatesc pilaful asta, sa vada si ei cum e cand pune o romanca suflet.
copilul meu, o litra rus o litra egiptean si jumatate roman, doarme lung si moale si se va fi trezit cand voi fi oprit focul.
frunzaresc un articol in care o profesoara in a carei performanta nu mai cred, desi eu am angajat-o, se vaita de discriminari rasiale, negresa fiind intr-o tara arab-africana.
am iubit-o, dar ea n-a inteles. vrea mai mult, iar eu n-am timp.
gandul meu diseaca o gradinita germana, intr-o locatie elvetiana, la periferia cairoului.
incerc sa ajung la carma gradinitei asteia, dar sunt prea ocupata cu serbarea de sfarsit de an a scolii de pe malul nilului, fara de care nu mai stiu sa respir de vreun an incoace. noroc cu balerina din bulgaria, care a pregatit cu fetele de 5 ani un moment de poveste. ma bazez pe ea. ne leaga un fir est european despre care nu vorbim. ne imbratisam cinstit de 2 ori pe saptamana, iar pentru mine asta inseamna mult.
o alta prietenie, britanico-turca, ma ademeneste cu o noua idee carieristica si iar oftez.
trebuie neaaparat sa dau de nemtoaica gardinitei elvetiene sau macar de croata care conduce institutia.
verific pilaful in rastimpuri, ca sa raman in focus.
o sa merg la scoala si-o sa cer o marire de salariu, cu toata inima mea care a batut in ultimul an pentru cei 120 de copii inscrisi, pentru vreo alta suta de intervievati, pentru sutele de parinti pe care i-am trimis optimisti acasa, pentru profesoarele astea carora le-am ridicat moralul intr-o tara in care nu s-au nascut, pentru toate bombele de care nu m-am temut, pentru toate minciunile pe care le-am inteles, dizolvat, depasit.
sunt bune zvacurile astea sezoniere. pun incredere peste temeri, rescriu esenta.
o sa-mi pun o portie de pilaf. sarumana mami.

 

joi, 7 mai 2015

ma uit la privirea lui catre sine

l-am lasat la gradinita cu inima stransa.
am comunicat ingrijitoarei sudaneze, 'tina', in care n-am incredere, ca toma cere 'apa' atunci cand ii e sete si inseamna 'water'.
toma a plans ca plec, iar eu am stiut ca planetele nu erau aliniate, acum ca ingrijitoarea filipineza, 'nara', lipsea din peisaj.
l-am intrebat pe seara, inainte de culcare, cum a fost azi la gradinita.
mi-a spus: 'nara home. tina gave toma apa'. de unde stie el sa puna 'give' la participiul trecut? si cum stie el ca de fapt eu intreb cum a trecut inima lui peste absenta 'narei'?
ma uit la privirea lui catre sine. isi pune intrebari, trage concluzii. are 2 ani jumate si intelege viata cu minuni si greutati, cum stie ea sa ne surprinda.
ma umplu de lacrimi, dar nu las niciuna sa curga.
o sunam pe nara, s-o intrebam de sanatate, iar ea e fericita ca ne aude.
inchei convorbirea si inima mea se mai aseaza.
gatesc o musaca de vinete, in care pun ultimul borcan de rosii cu ardei de la pucioasa.
ma invaluie o recunostinta organica fata de mainile mamei mele. 
mi-e rusine pentru cat de departe suntem.
mi-e rusine si de prietena mea cea mai buna, care a zburat ieri din mexic in spania, si cu care nu m-am mai auzit de-o vesnicie, justificandu-ma cu viata mea plina.
probez 2 fuste si 2 perechi de pantaloni.
m-am mai rotunjit. e prima data in 32 de ani, cand coapsele nu ma arata a baietel simpatic, ci a femeie, a mama.
mi-a crescut si parul. am redevenit.
toma a adormit.
intind niste rufe, gust musacaua si inchei ziua. toma tresare in somn si ma striga. il pup pe gat si zambeste. miros a mama lui.

miercuri, 6 mai 2015

plansul ca agent de curatare si ingrijire

mi-e dor sa va scriu de vreo 3 zile.
si asa adorm in drum spre poveste, ca nu ma mai incumet la introducere, asezare in pagina si metafore preliminarii.
am pierdut un om azi. adica nu de tot, dar doare. e ingrijitoarea de la gradinita lui toma, o tanti filipineza a carei stradanie am apreciat-o in fiecare zi pret de un an aproape.
a fost concediata subit si absurd. nu stiu cand o s-o revad, desi inima imi spune ca in curand.
plang ca maine toma n-o s-o mai gaseasca la treaba si invat sa merg mai departe.
tara asta e un tavalug care trece peste oameni buni si rai, spala praf cu lacrimi, apoi pune soare pe obraji si totul renaste.
la scoala, o fetita de 6 ani mi-a pus in palma o farama de chips, pentru sora ei dintr-o clasa mai mica, fiindca stie ca trec prin toate clasele negresit.
am strans farama in pumn si i-am promis c-o ajut numai azi: ai uitat ca n-ai voie cu chipsuri la scoala? 
s-a scuzat fara vorbe, iar eu i-am indeplinit dorinta cu responsabilitate.
sora ei a cules farama din pumnul meu transpirat de raspundere si-a mancat-o.
cerc inchis.
poza de grup. scot tocurile din geanta. dau bine. pun tocurile la loc.
o dezamagire scurta.
o rafuiala cu un semi-arhitect. el e surprins ca indraznesc sa-i bat obrazul; urla, ii spun: nu ridica tonu mestere!
pleaca.
un cantec cu copiii de 5 ani despre cat de mica e lumea si cat de frati suntem unii cu altii, aici si acolo.
patroana scolii, mama vitrega a tuturor salariatilor, frica maturareselor, dilema profesoarelor, se face vazuta.
vine rar, inopinant, acuzativ.
stiam ca vine.
scot iar tocurile. ii dau 3 vesti bune. dau 3 comenzi abile, gradina se anima. totul e sub control. 1 interviu-cheie, palma e batuta. ma vait despre arhitect. se face si ea ca-l blameaza, ca sa ne dam in aceeasi barca. ea e la carma. eu confirm vant bun. mergem inainte.
imbratisarea in care ma primeste toma dupa ditamai ziua, ma reasigura. mergem sa vizitam o gradinita. sunt perfect dezamagita.
plecam. toma le ureaza: bye school. bye teachers. apoi imi spune: mami, not nice!
i know mami! i love you, ii pup eu intelepciunea carliontata.
ajungem la scara blocului. toma se aseaza pe o treapta. e obosit.
imi place ca-si cunoaste limitele.
nu-l grabesc, nu-l iau in brate. ii dau niste secunde, apoi ne indreptam catre lift si-l lasam sa ne urce la 8.
facem o baie cu bubbles.
ma intreaba despre nara, ingrijitoarea de la gradi. plang pe dinauntru, ca beduinul din el zorab,  fiindca n-am raspuns. 
vrea un cantec. inventez unul despre cat de norocosi suntem ca s-a terminat ziua, ca ne odihnim pe aceeasi perna si ca ne avem.
mami, what color skin?
bej!
ok. bej!
lamurim aceasta dilema initiatica si lasam somnul sa-si faca de lucru.
 

vineri, 1 mai 2015

nu lasa unumaiu sa-ti umble la fericire!

cand am inteles ca azi a fost 1 mai, era deja noapte, toma imi dormea in brate, tatalutoma imi spunea ca ne-am inhamat la prea multe vise marete in acelasi timp, eu spuneam ca nu mi-e frica de nimic, iar panourile publicitare urlau a progres din strada.
imbratisasem o prietena buna, vizitaseram o gradina generoasa, gustasem o capsuna furata de toma dintr-un ghiveci de vanzare, ma minunasem deasupra unui lac plin de brusturi plutitori, ma scufundasem intr-o piscina dichisita, culesesem niste dovlecei. toma plantase niste busuioc, cucerise niste oameni cu zambetul lui pe jumatate. bausem niste vin, gatisem dovleceii culesi. tatalutoma imi adusese deja ditamai mana de patrunjel pe care am plouat-o peste dovleceii caliti cu usturoi. florile de dovlecel le pusesem intr-o salata si dadusera bine. vorbiseram despre cum timpul nu exista in definitiv, ci doar in mintea oamenilor, ca numai anotimpurile conteaza si busuiocul plantat de toma si piersicul care a rodit si dovleceii culesi, si dorul de gradina de la pucioasa.
apoi toma alergase prin iarba descult, iar eu urma sa primesc o oferta de job ca un vis.
tratasem visul la modul cel mai asumato-entuziast cu putinta, bugetasem in linii mari, zambisem.
venise seara si si toma obosise de atata dans in iarba. vinul se terminase. ziua se trecuse la fericite inainte sa aflu ca azi fusese 1 mai. poate ca timpul chiar nu exista. poate ca obsesia lui toma pentru ceasuri e doar un pretext, o invitatie la trait clipa.