scriu de pe telefon, in ciuda vrerii mele, intru latirea buzei inferioare a dezamagire, intru colapsarea laptopului, intru cinstea digitalului.
ma doare butonarea asta a nebutoanelor, taci scrinul asta popular.
dar scrisul invinge, nevoia de poveste continua, viata castiga.
am copt poate cea mai buna placinta cu carne din lume. cu legume multe ca sa nu ma invinovatesc.
am dat o tura prin parcul de suflet, am cunoscut un cuplu interesant armeano francezo libanez, stabilit in egipt. 2 artisti frumosi si tineri cu 3 copii deja. mi-au dat incredere. ea purta aceeasi pantofi ca mine, un brand rar, de negasit in cairo. ea ii primise din londra, eu din bucuresti.
mi-a placut ritmul conversatiei. toma a zambit si el afirmativ. ne mai vedem cu oamenii astia. la iesirea din parc ne asezam la o masa a strazii. a niciunei terase, a niciunei note de plata. o masa rupta si 2 scaune vechi, ca o scena dintr-un film despre cuba.
in drum spre casa sunt scanata insistent de localnici. nu sunt obisnuiti cu femei fara val, brate goale, privire asumata. incerc sa ma detasez de curiozitatea lor, aleg un taxi cat de cat sigur. un nene obosit si transpirat care imi indruga despre niste cancer si nevoie de multi bani. il ghidez spre casa si ignor povestea cu cancerul. se opreste si el la un moment dat, neprimind incredere. ce cursa patetica. ce cartier rupt. ce tara grea. si totusi barbara, armeanca libanezo franceza cu pantofi ca ai mei, parea senina inconjurata de cei 3 copii si sotul al carui contrabas era facut in romania, mai pardon.
opresc povestea aici, din nepricepere de atasat poze concludente, din teama de gafe. scrisul invinge, totusi!
ma doare butonarea asta a nebutoanelor, taci scrinul asta popular.
dar scrisul invinge, nevoia de poveste continua, viata castiga.
am copt poate cea mai buna placinta cu carne din lume. cu legume multe ca sa nu ma invinovatesc.
am dat o tura prin parcul de suflet, am cunoscut un cuplu interesant armeano francezo libanez, stabilit in egipt. 2 artisti frumosi si tineri cu 3 copii deja. mi-au dat incredere. ea purta aceeasi pantofi ca mine, un brand rar, de negasit in cairo. ea ii primise din londra, eu din bucuresti.
mi-a placut ritmul conversatiei. toma a zambit si el afirmativ. ne mai vedem cu oamenii astia. la iesirea din parc ne asezam la o masa a strazii. a niciunei terase, a niciunei note de plata. o masa rupta si 2 scaune vechi, ca o scena dintr-un film despre cuba.
in drum spre casa sunt scanata insistent de localnici. nu sunt obisnuiti cu femei fara val, brate goale, privire asumata. incerc sa ma detasez de curiozitatea lor, aleg un taxi cat de cat sigur. un nene obosit si transpirat care imi indruga despre niste cancer si nevoie de multi bani. il ghidez spre casa si ignor povestea cu cancerul. se opreste si el la un moment dat, neprimind incredere. ce cursa patetica. ce cartier rupt. ce tara grea. si totusi barbara, armeanca libanezo franceza cu pantofi ca ai mei, parea senina inconjurata de cei 3 copii si sotul al carui contrabas era facut in romania, mai pardon.
opresc povestea aici, din nepricepere de atasat poze concludente, din teama de gafe. scrisul invinge, totusi!
Comentarii
Trimiteți un comentariu