miercuri, 27 iulie 2016

e un miracol azi-ul

ia sa mai documentez eu cateva miracole, ca simt ca aveti nevoie.
pai in primul rand, e miraculos smoothieul de mango cu banana si smochine proaspete, cu care am inceput obosita asta de zi. e bun si egiptul, uite, ca iti da fructe misto, la pret afordabil, ca sa ma exprim brexitist.
apoi, miraculos a fost albastrul in care am pus un strop de verde si 4 stropi de alb, si-am incropit marea viselor, ca sa picteze copiii si sa nu se mai sature. apoi, in marea asta mediterano-impovizata, tot ei, copiii, au azvarlit niste pesti cu portocaliu, ca sa se cheme art project.
si cand am copt cu ei o paine, tot miracol s-a numit, cu toata alergia mea la gluten cu tot.
o profesoara nou aciuata, imi zambeste cu ochii, in fiecare dimineata, si asta imi da speranta inspre umanitate. am rugat-o sa-mi trieze copertele cartilor rupte in ultimii 10 ani, fiindca inima nu m-a lasat sa le arunc. am clasificat paginile rupte pentru decupaj, iar copertele rupte, pentru povesti imaginare. nimic nu se pierde. eu daca pierd, plang, da sa nu spuneti la nimeni.
miraculos e si cum imi admira barbatii egiptului curajul tunsorii, iar femeile ma judeca socate. inteleg ca in tara asta, sa fii o femeie puternica, implica viclenie. forta nu sta in alegeri, ci in furato-libertati.
o femeie redusa la tacere, fura, nu se supune. fura intentii, fura, planuri, se fura si pe sine, in scopul grijilor esentiale.
un alt miracol e si avionul pictat de toma intr-o geometrie care nu seamana cu nimic din abilitatile mele de copil/ adolescent/ mama si ce mi-o mai fi dat sa fiu in lumea terestra. imi amintesc ce mult mi-a luat mie sa cobor o inaltime pe baza umila a unui triungi isoscel, cand ajunsesem la maturitatea emotionala a gimnaziului, iar copilul meu la 3 ani si 12 revelatii, traseaza niste mediane de imi muta perceptia la spate, sa vad de unde bate vantul, cand nu bate, vorba lu tudor gheorghe. de ce sa nu admit? in viziunea asta multi unghiulara, o ditamai contributia o are matematicianu de tacso, apoi tacso mare egipteanul si desigur, mamaie de la pucioasa, emblema comunei glodeni, olimpica mea de capatai.
e un miracol, nu? cum se plimba abilitatile in univers, pe traseul adeneului, din puls in puls.
e minunat si cum ma cert aprig cu tatalutoma, edificand diferente de viziune, frici inchipuite si certitudini clatinabile. cine suntem cand nu ne doare nimic? ce asteptam cand ne-am inchis? cine promite mâinele?
e un miracol azi-ul. sa nu-l luati in bascalie! sa-l celebrati, asa cum a stiut el sa doara!





miercuri, 20 iulie 2016

despre durere nu

despre cat a durut azi si pe unde, nu mai scriu, ca sa nu propag minusul sentimentosferic.
stam in pozitiv, contorizand minunile mici, in ordinea in care le-a pastrat memoria sufletului.
a fost minunat cum a gasit toma 2 fructe de mango cazute din copac si mi le-a daruit pentru un smoothie bogat, maine dimineata.
si a mai fost minunat cum i-a zis el din taxi unui baiat care facea autostopul: baaai, ce credeai tu, ca intri in acelasi taxi cu noi? aici pe bancheta, langa mine si mami, e loc numa de tati. si pac, a inchis el cercul probabilitatilor, ca sa fie clar!
a fost minunat cum mi-a facut bucatareasa de la gradinita cartofi prajiti, iar eu i-am pupat obrazul fin de femeie obosita.
prietena mea italianca, mi-a scurtat niste pantaloni vaporosi, la masina ei de cusut, si trec si acest detaliu de semi-fashion la minuni, fiindca prea calcam pe pantalonii aia de imi batea mamaia obrazu, ca nu stiu si io sa umblu regulata.
imi place de o fetita de la gradinita. are un mod atat de sofisticat de invatare, cu bucurie, sfiala, migala, determinare, magie si mult mov, peste tot mov. in tot vacarmul zilei, imi place s-o studiez. si invat de la ea despre oameni, ca si cand tot ce am crezut ca stiu, nu-mi mai e necesar. e nevoie de nou si de mov.
e un miracol si vinul asta semi-spumant, facut de mainile noastre.
e minunata prosteala in engleza, araba, italiana, romana, rusa, franceza. toate radacinile, toti radicalii, toate posibilitatile, tot feelingul comunicarii de drag, nu de complezenta.
e minunata si asumarea, atunci cand se trece peste limita decentei sufletului. e minunat sa poti sa spui: nu e adevarat! sau cel putin: nu impartim acelasi adevar! undeva, in traducere, o nuanta s-a pierdut.
dar diversitatea e si ea minunata, iar despre durere am stabilit ca nu scriu azi.

sâmbătă, 16 iulie 2016

despre securitate si alte iluzii

n-am tv. am pe facebook vreo 800 de prieteni, dintre care jumatate sunt romani, care traiesc sau nu in romania, iar cealalta jumatate sunt natii fel de fel, cu care m-am intamplat in drumurile mele prin lume sau ei m-au intamplat in drumurile lor.
nu consum presa. aflu revolutii, lovituri de stat, prabusiri de avioane, reforme, numiri, demisii, de pe net si veridic acuratetea faptelor, in functie de emotia din statusurile prietenilor care traiesc unde s-a protestat/ s-a simtit/ s-a murit.
azi am auzit o incaierare pe strada. am ignorat-o o vreme, apoi strigatele s-au intensificat. m-am dus la geam si-am vazut 2 tabere de baieti de cartier, inarmati cu tevi. cativa dintre ei aveau tricourile manjite cu vopsea rosie. parea sange, dar am inteles din jovialitatea corpurilor, ca nu doare nimic, deci nu era sange.
cativa baietei timizi spargeau strategic placi de gresie, decorand cu cioburi campul de lupta. o tabara se facea ca ameninta, iar vopsitii in rosu la ficat se indepartau mimand frica.
o mamaie filma scena asta cu smartphone ul ei, de la balconul de vis a vis.
nevasta de revolutionar fiind, am dezvoltat un simt al identificarii pericolului, in timp real. sentimentul incrancenarii nemintite, e unic. nu seamana cu nicio parodie incropita la coltul strazii mele rupte. in 3 minute se potolisera cainii, comerciantii maturau placizi cioburile de gresie, mamaia intrase de mult in casa sa posteze pe facebook reglarea de conturi de pe strada rasheed.
masina mea de spalat isi terminase programul si mi-am zis: uite cum mi-a instigat erdogan baietii plictisiti si cu dor de cafteala!
jocurile puterii au atatea nuante, atatea ramificatii, ca ce livreaza presa de consum, nu mai are legatura de mult cu realitatea.
am adus pe lume un copil caruia nu pot sa-i vorbesc despre siguranta.
nu pot sa-i promit c-o s-o gaseasca in europa, in egipt sau oriunde ar alege el sa -si caute fericirea.
pot sa-i vorbesc despre siguranta de sine, pot sa-l indemn sa ii asculte pe raniti, pot sa-l cresc liber, dar responsabil in alegerile cu care jongleaza.
nu pot sa-i promit securitate. ea nu mai are de mult o reteta. poate ca nefrica e cheia sigurantei. desi cu fricile luptam zi de zi, fie ca traim in zone plicticoase sau in miezul haosului.
m-am eliberat in egipt de multe frici. m-am obisnuit cu imaginea tancurilor in intersectie, copilul meu a vazut mai multe arme reale decat au vazut toti gamerii virtuali de performanta. cuvantul gun nu e permis in casa, desi el a aflat la gradinita care e varianta in araba si m-a informat si pe mine, ca sa nu traiesc in ignoranta.
il cresc in empatie si cu fiecare act de violenta la care asista, ii spun ca oamenii care lovesc are not bad, but sad.
incropesc basme la groapa de gunoi si le vorbim asumat pisicilor care recicleaza organicul de plastic, in timp real si ele.
am invatat sa merg cu tuk tuk-ul, citind abilitatile soferilor cu puterea intuitiei, fiindca majoritatea au sub 18 ani. ei ma duc unde zic eu, pe unde zic eu, cat de incet zic eu si pe tariful pe care il decid eu. am grija sa nu-i supar, sa nu le subestimez eforturile, sa nu le bat obrazu cand au ochii prea rosii.
toma le multumeste la destinatie si le da bacsis din monedele lui, daca merita.
nu stiu daca ducem o viata periculoasa. ne straduim sa zambim in fiecare zi, sa mancam crud, sa dansam, sa cumparam putin, sa dam ce nu ne trebuie.
nu discutam despre dumnezei, nu lasam nicio lacrima sa curga neimbratisata, fiindca manipularea nu e parte din jocurile noastre.
se schimba granite peste noapte, dictaturile imbraca hanoracul democratiei si oamenii mor fara sa mai treaca pe acasa sa-si ia la revedere.
bunicii tai sunt in viata toma, parintii tai sunt impreuna, oamenii pe care ii cunoastem in turcia si in franta, sunt in viata si ei, desi tarile lor plang azi. numai clipa asta ne apartine, desi nimic nu vine de-a gata. suntem datori cu empatie, in egala masura in care ne datoram fericire. cum rezolvam ecuatia asta, numai imbratisarile cinstite o vor spune.

joi, 14 iulie 2016

cum traduc fericirea

o mama intra in gradinita fumegand. copilul ei poarta alte haine decat cele cu care l-a lasat de dimineata.
ziua de azi s-a chemat water fun, fiindca niste piscine gonflabile s-au instalat in spatele gradinitei, iar 60 de copii intre 0 si 10 ani s-au balacit pe rand sau impreuna, pana i-a rapus foamea.
m-am introdus si eu in piscina, cu haine cu tot, ca asa au cerut chicotelile, nebunia, clipa.
apoi m-am zvantat sub bucuria lor si m-am intors in birou, la telefoane, incasari, planificari, evaluari pe fuga.
am oprit aerele conditionate, ca sa se usuce in tihna toate buclele, iar pielea zbarcita de pe degetele sa se intinda la loc.
mis corina, io m-am saturat de atata ineficienta, imi striga mama ajunsa la limita suportabilului- directoare peste 5 sucursale de banca.
dupa ce ma jigneste aprig, lacrimile ii dau de draci, poate fiindca raman calma sub ploaia de ofense.
ma intreaba ce as face eu daca copilul meu s-ar prezenta in alte haine la final de zi. trag aer in piept si raspund: fara nicio intentie sa va supar si cu inima pe inima, la finalul unei zile de piscina, as verifica fericirea copilului meu. apoi as zambi sa-l vad in alte hante, as incerca sa sugerez o mai buna gestionare a rucsacelor, dar n-as ruina o zi fericita, cadorisind cu acuze oamenii pe mana carora mi-am lasat copiii.
e clar, avem prioritati diferite, mi-a spus ea.
prioritatea mea doamna, in viata, deci si aici, e sa ma asigur de fericirea copiilor din jurul meu.
apoi imediat pe pozitia a doua, plasez traducerea fericirii respective, pe intelesul parintilor nemultumiti/ ultra ingrijorati/ absurzi/ indiferenti, dupa caz.
nu ma apar, greseala e a noastra, niste haine s-au incurcat. dar daca ati ajuns sa plangeti de nervi, nu-mi ramane decat sa va imbratisez. sunt trista ca va dati voie la o asemenea drama.
a stat in imbratisarea mea, apoi a zis: copiii mei va iubesc, va rog sa n-o luati personal.


miercuri, 13 iulie 2016

visul care nu mai pleaca

intr-o cafenea ruseasca pe plaja viselor egiptene, am gasit o fetita de 9 ani, senina si stapana pe ea, care vorbea o engleza mai buna ca a mea, la o ora 9 din noapte.
am intrebat-o ce origini au parintii ei si am primit peste obraz, ca o palma, raspunsul ca mama ei, o sudafricanca frumoasa, a parasit-o de mult, ca sa n-o mai caute niciodata.
la ce scoala mergi?
i am homeschooling myself, mi-a raspuns ea cu talpile goale infipte in nisipul noptii.
apoi am jucat un sotron egiptean la care toma era semi-bun, eu eram coplesita, iar ea era experta.
am intrebat-o ce iubeste ea pe lumea asa si mi-a raspuns ca: marea, stelele si inca ceva ce nu-mi mai amintesc acum. apoi mi-a intors intrebarea, ca intr-un joc pe care ea il joaca cu viata de mult.
cred ca i-am raspuns ca iubesc copiii si iarba si gatitul si cainele care doarme langa noi.. si cainele s-a cracanat cu picioarele in sus. de unde stia el ca eu l-am cuprins in confesiune? baai azor!

in fiecare dimineata petrecuta in buza plajei, toma s-a trezit si a alergat spre mare, a aruncat 3 pietre in apa si m-a intrebat: mami, stii cum se spune world in arabic? i-am spus ca nu stiu. el m-a lamurit: aalam.
cum a cuprins el lumea intreaga in dezmeticire? cum a legat el aruncatura de pietre in neantul marginirii terestre? ce vorbesc eu aici?
ce metafore inseilez eu sa ma dau romantica?

un lucru e clar. orasul apasa. poluarea urla. competitia cerseste victorii pe care nu simt sa mi le mai asum.
nu ma mai ajuta sa castig.
m-am trezit dormita sub stele si era liniste. am visat ca nu mai plec si aripile dadeau sa-mi creasca de unde pielea rosie imi sufera inca.
soarele m-a ars nemilos, dar n-a zis nimeni ca minunile vin si pleaca. ele stau sa doara.
ele se tes ca sa renastem.
n-am visat niciodata cu atata curaj.