miercuri, 13 iulie 2016

visul care nu mai pleaca

intr-o cafenea ruseasca pe plaja viselor egiptene, am gasit o fetita de 9 ani, senina si stapana pe ea, care vorbea o engleza mai buna ca a mea, la o ora 9 din noapte.
am intrebat-o ce origini au parintii ei si am primit peste obraz, ca o palma, raspunsul ca mama ei, o sudafricanca frumoasa, a parasit-o de mult, ca sa n-o mai caute niciodata.
la ce scoala mergi?
i am homeschooling myself, mi-a raspuns ea cu talpile goale infipte in nisipul noptii.
apoi am jucat un sotron egiptean la care toma era semi-bun, eu eram coplesita, iar ea era experta.
am intrebat-o ce iubeste ea pe lumea asa si mi-a raspuns ca: marea, stelele si inca ceva ce nu-mi mai amintesc acum. apoi mi-a intors intrebarea, ca intr-un joc pe care ea il joaca cu viata de mult.
cred ca i-am raspuns ca iubesc copiii si iarba si gatitul si cainele care doarme langa noi.. si cainele s-a cracanat cu picioarele in sus. de unde stia el ca eu l-am cuprins in confesiune? baai azor!

in fiecare dimineata petrecuta in buza plajei, toma s-a trezit si a alergat spre mare, a aruncat 3 pietre in apa si m-a intrebat: mami, stii cum se spune world in arabic? i-am spus ca nu stiu. el m-a lamurit: aalam.
cum a cuprins el lumea intreaga in dezmeticire? cum a legat el aruncatura de pietre in neantul marginirii terestre? ce vorbesc eu aici?
ce metafore inseilez eu sa ma dau romantica?

un lucru e clar. orasul apasa. poluarea urla. competitia cerseste victorii pe care nu simt sa mi le mai asum.
nu ma mai ajuta sa castig.
m-am trezit dormita sub stele si era liniste. am visat ca nu mai plec si aripile dadeau sa-mi creasca de unde pielea rosie imi sufera inca.
soarele m-a ars nemilos, dar n-a zis nimeni ca minunile vin si pleaca. ele stau sa doara.
ele se tes ca sa renastem.
n-am visat niciodata cu atata curaj.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu