marți, 31 mai 2016

cu toma despre unde se duce timpul cand trece

imi vine sa scriu in seara asta despre cum ne influenteaza facebookul mersul fiintei.
scrie de ex pe facebook: tacerea mea se rastea la tine.  e misto replica asta, e cat o carte intreaga, deci facebook are totusi ceva de zis.
tot de pe facebook aflu si opinii pertinente despre votul la alegerile locale in comuna in care traieste mamaie si ma apuca asa o apartenenta organica, si-mi amintesc cum ma dadeam cu sania in viteza, cand nu se turnase asfalt pe ulita, iar cojocul meu mai avea 2 ierni pana la jerpelirea deplina.
realizez si ca fiecare status sub care eu scriu: ma bucur, e o emotie castigata. se trece cu plus in bilantul virtual al intregirii inimii, literalmente de la un colt al universului, la altul.
ma doare fiecare post care se repeta, dar asta are legatura cu nestatornicia zodiei, cu nevoia mea de a gusta tot, acum, nu mai incolo.
am citit azi despre marturiile gimnastei curajoase si mi s-a umplut sufletul de autentic.
viitorul ori o sa fie pe bune, ori ca o bula mintita spre deliciul neasumatilor.
toma uneste doua bucati de plastelina, una alba mai lunga si alta verde mai mica. zice: asta sunt eu, cu un ghiozdan verde in spate. imi plac de mor asocierile lui rapide si ma regasesc perfect in ele.
i-am zis unei colege cand lucram in banca: arati ca un gandac in iarba. purta pantaloni maro si camasa verde. mama ce s-a suparat!
se uita toma la ceasul care arata 4 fara 20. imi zice: it s 8 and 4 minutes.  of, incerc eu sa i explic mecanica limbilor, dar sesizez cat e de complicata de fapt.
ai mei imi povesteau cum ziceam eu cand eram ca el: limba mare e spre mama nuta iar limba mica spre debara. cum sa-ti asumi tu la 3 ani unitatile ca zeci, cum sa jonglezi cu fara un sferturile si cu jumatatile trecute bine? si sa ramai si cu inima calda si cu zburdalniciile bifate? ca asa daca esti vreun sahist, poate intelegi ceasul devreme.
de-asta imi place mie sa-l invat pe toma prezentul. ca nu stiu sa-i explic ceasul, desi mintea lui e peste rutina secundelor care pleaca tic tac tic tac, fix ca sa se intoarca tic tac tic tac. in cerc, mare branza!
mami, ce facem maine la 5?
aoleu care 5? 5 noaptea dormim, 5 ziua nu dormim. ah toma, inca ceva: fiecare ora vine de 2 ori pe zi.
pai cum?
pai uite asa, ca sa invatam noi mai repede. ni se explica fix ca la tantalai, o data si inca o data.
noapte buna mami.
noapte buna toma. sa visezi eroic!

sâmbătă, 28 mai 2016

bere la nisip, lectura la umbra si un tuk tuk

in tot cairoul asta mare cat vreo 4 bucurestiuri si-o pucioasa, un singur parc imi e aproape de suflet.
am mai scris eu despre el, fiindca e ca rupt din basme. a apartinut acum o suta de ani unui elvetian. o cladire simpla, cu vreo 3 gradini generoase, iar in jur, un vast platou de nisip, pe vremea burghezului. intre timp in jurul acestui parc s-a ridicat o urbe cam ca ferentariul, astfel ca lumea cu stare nu se prea abate prin zona, ca sa nu se amestece cu magari, capre, tuk-tuk-uri, butelii de gaz, mecanici auto, pepeni, pisici si caini, gunoi. ei, parcul asta ca un ceas elvetian, isi duce verdele de o suta de ani, fara fast, cu mancare buna, cu pisici blande, cu concerte sau piese de teatru, meditatie si yoga, cand se mai nimeresc prin cairo drumeti ai universului, gata sa performeze pentru mana de straini ca mine, carora le e dor de furnicareala culturala de acasa.
in bucuresti sunt atatea locatii cu iarba si cantec si bere, ca nu te hotarasti in care sa te plictisesti. dar in cairo, mie numai asta mi s-a lipit de inima. fiindca nimeni nu vine sa se dea mare, nimeni nu se vaita ca pute strada care duce la oaza, toma poate sa zburde fara tricou, iar eu pot sa ma tolanesc la umbra unui copac si sa beau o bere, da o bere, in tara in care alcoolul se cumpara pe furis, in pungi negre de plastic, si se consuma cuminte numai acasa.
citesc si beau, toma se joaca in nisip. numai noi in toata gradina. ca intr-un vis. ca si cand toata minunea asta mi-am inventat-o eu, iar altora nu le e de trebuinta. intr-un oras de 30 mil locuitori, pe o caldura de 37 °C, numai mie imi trebuie umbra unui palmier, o carte si o bere.
toma imi face o cafea din nisip cu frunze si mi-o aduce cu grija. coffee with herbs mami, drink it while you read.  i made it strong like tataia`s tuica! when i will grow i can taste tuica?
yes you will. tataia already stored the one for your wedding.
my wedding? i ll grow into a dad?
aah, yes, you`ll make the perfect father.
and then like a tataia? where will you be?
ah, i`ll be... around, if i eat well and i stay happy!
vine si ma pupa. ii dau sa guste din berea mea la nisip.
de ce razi mami?
pai e amuzanta cartea asta.
auzi mami, i wanted to give my love to that cat, but she didn`t need my love, imi explica el intentia de a se apropia de o pisica facuta ghem la umbrita.
nu toata lumea e mereu pregatita pentru iubire, la fel cum si noi ne dam la o parte uneori.
we move away?
yes, we move away!
in fine, iti mai fac o cafea cu frunze?
hai inca una si apoi plecam.
luam un tuk tuk?
luam.
ieei.
ne urcam in vehicolul jucarie si gonim printre taxiuri, microbuze si tarabe cu pepeni. soferul poate ca are 18 ani. auzi prietene, fa tu koranu ala mai incet, ca ne rupe capu aci in spate.
nu-ti place koranu?  te rogi?
n-are a face, ma decupez eu din raspuns. el oricum nu  cred c-a citit istoria religiilor, ca sa facem o analiza comparata, iar strada freamata ca un vulcan.
hai ca-ti pun niste muzica.
ai vazut ca esti baiat de treaba?  cunosti strada rasheed?
nu cunosc nimic, da te duc asa o vreme in cerc, pana unde nu mai am voie, ca ma ia politia.
hai ca e bine. iti spun io cand sa desfaci cercul.
toma e mut de atata extaz. in rolercosteru vietii, batem toate filmele de festival european, bate-ne-ar alah c-am schimbat frecventa.
ne opreste vizitiul meu taman in cortu cu legume al unei fiice de-a lu profetu mohamed.
baaa, striga ea!
gata gata, se scuza vandalu, si arata spre mine, ca si cand eu am dictat oprirea.
ii dau lui 5 lire, se sterge pe frunte cu ei, e o zi buna.
la aprozarita nu ma scuz, ca nu i-am varsat nicio caisa.
si-o `lom` agale pe inca 4 strazi semi-rupte, pana ajungem acasa.
aproape c-am uitat ca venim din parc.
suntem in 2016 vara. dar timpul nu e cine e. e ce incropim noi cu el cand nu ne temem de viata.



exercitiu de constienta

o sa scriu asa ce-mi aduc aminte din miscatele inimii.
era un copil care se lovea peste barba cu incheietura mainii stangi, cu forta, la check inul de pe otopeni, cand imi plangeam eu plansul despartirii de ai mei.
parintii lui isi vedeau de-ale descaltatului, scos ceasul, prezentat pasaportul.
viata lor grea ca o piatra, mearsa inainte, prin filtrul de pe aeroport, care nu scaneaza boli, ci arme numai.
mi-am tras plansul inapoi, l-am resorbit cu puterea rusinii. rusinea ca ma folosesc iar de dramele altora ca sa imi aduc aminte cat sunt de norocoasa de fapt.
ca am un copil sanatos, ca parintii mei se iubesc, ca mamaie traieste, ca are cine plange cand plec. ca fratele meu nu plage si asta imi da fix atata forta cat sa fac o gluma. ca n-am murit zburand si ca am putut sa aplaud singura la aterizare.
ca tatal copilului meu ne iubeste rotund, ca mainile mele pot sa scrie, picioarele ma pot duce de colo pana colo in fiecare zi, ca inima zburda ca o busola ajustandu-si nordul cu fiecare emotie noua, indiferent de specia, rasa, culoarea, apartenenta, forma transmitatorului.
ca pot sa plang cand ma lovesc de nedreptati, ca pot sa complimentez in timp real, ca nu ma doare nimic fix acum, ca oamenii sunt rai fiindca nu stiu ce sa faca cu raul care s-a strans in ei, nu ca au ceva in mod special cu mine.
apoi ma iert pentru toate propusele si neinceputele, pentru toata yoga nefacuta, pentru toate cartile citite pe sfert.
ma iau de breteaua cazuta, mantuita cum m-am priceput, si-mi duc norocul la culcare. imi apartin.

miercuri, 25 mai 2016

drame tavalite prin praf, spalate cu furtunul

prin gradinita se perinda in fiecare zi vreo suta de persoane, 15 bebelusi, vreo 45 intre 2 si 5 ani, vreo 10 copii de scoala, aflati in vacanta si restul, adulti meniti sa inteleaga si sa ajute sa creasca pruncia, in total poate 10 nationalitati.
se vorbeste, rade, plange, gangureste, canta, injura in engleza, araba, franceza.
4 telefoane suna ca-n gara.
febra mai vine, mai pleaca, un frigider plin de medicamente asteapta sa fie deschis la cheremul parintilor care nu stiu ce sa faca cu frica celui mai mic guturai.
in vacarmul asta incerc si eu sa formez caractere, imbratisez cate un umar plans, tai macaroana cate unui tata badaran, dau sanse, suport consecinte, obosesc, mai beau o cafea, meditez in cerc cu copiii pe podea, cand lucrurile ies complet din ritm, daca toata tevatura asta se poate chema ritm.
am cooptat un grup de elevi de a 10a care vor sa se simta responsabili pe timpul verii, si-i zic sarumana lu alah ca guvernul nu ma intreaba de ce le-am dat joburi unor minori.
un fotbalist, o gimnasta, o cantareata.. copii cu initiativa, care m-au gasit pe facebook si simt sa se implice.
as putea sa-i consider voluntari, dar eu stiu ca seara le trebuie si lor de iesit cu prietenii la suc, asa ca facem cumva sa fie bine, vorba lu hagi, s-ajutam echipa.
toma ma striga si el mis corina, nu mami, ca sa nu creada cineva ca-l favorizez pe tarlaua cu sentimente.
un copil de 6 ani numa, injura in gradina intr-o araba pe care n-o cunosc inca, sa-mi fie limbajul academic cu iertare. ii pun pe vorbitorii de engleza sa-mi traduca injuratura, iar ei nu gasesc echivalentul balacarelii cu pricina. eu pricep cat de cat si consider ca nu e chiar grav, dar anchetez copilul: cine la tine in viata vorbeste in halul asta? cinte te loveste asa cum ii lovesti tu pe copii? mama mea, mis.
ma uit in ochii lui plansi. se face dintr-o data mic, sub rusine, isi acopera ochii. nu stie cum sa iasa din drama lui.
il iau de umeri si-i spun ca eu cred in el. ca as vrea sa nu-l mai chem in biroul de negocieri/ interviuri/ consiliere psihologica/ coordonare academica si joc, din 5 in 5 minute.
o profesoara imi aduce un copil de 2 ani care si-a zgariat pana la sange obrajii, de nervi.
ma intreb cine nu le explica copiilor astora viata, pe sentimente, pe frici, pe furii? cine ii uita cu tabletele in mana?
un baietel de 4 ani umbla in pantalonii celorlalti baieti din clasa, ii pupa pe gat pe furis. nu se joaca cu fete. isi petrece ziua mirosind baieti. n-as vrea sa ma bag peste nevoile lui, dar ma tem de reactiile mamelor baietilor pipaiti, in tara in care libertatile sunt toate mintite, amestecate, dejucate, sugrumate.
o fetita de 9 ani mananca trista. investighez. nimeni nu se joaca cu ea la scoala. o intreb de ce nu discuta cu o profesoara in care are incredere? imi spune ca a incercat anul trecut, si confesiunea asta a costat-o un an de singuratate. si ca a cam pierdut speranta. ii spun ca viata nu ne da mereu ce vrem, iar ea inghite, cu ofuri mai mari ca varsta ei.
in ziua urmatoare o gasesc intr-o dispozitie mai buna si o intreb despre prieteniile de la scoala. ea imi spune ca s-a resemnat si simt in tonul ei incredere.
asa rezolva egiptul toate dramele, le tavaleste prin praf, le spala cu furtunul, le ignora, le acopera cu necazuri noi. am deja 2 familii de parinti ale caror rude erau in avionul care a cazut in mediterana, venind din paris.
nici nu stiu cum sa-i imbratisez. mi se pune un nod in gat cand ii vad intrand, ma doare carnea stiind cum am zburat peste mediterana cu o zi inainte de nenorocirea aia.
beau 2 pahare cu apa, dau 3 telefoane. ma dor talpile de atata oftat amestecat cu ras, plans luat cu cantec, vise indeplinite cu cosmaruri -surpriza.
si inchid, ca ma cheama viata.




sâmbătă, 21 mai 2016

constantine constantine

mutarile sunt bune, ca te obliga la trierea materialului pe care l-ai agonisit crezand ca nu poti trai fara, iar in timp ai realizat ca incepe sa te incurce la trait.
iau, nu iau, dau, mai tin, leg, indes, arunc, ha ha, uite de asta uitasem.
toma are sarcina sa-si trieze si el jucariile si cartile. initial se descurca bine, apoi se pierde in detalii, redescopera, rade, uita ce l-am rugat si ce bine ca uita. inseamna ca traieste clipa, las c-oi impacheta eu in urma lui, dac-oi mai avea vlaga.
tatalutoma zice: uite toma cartea asta e scrisa de mami, mai bine va opriti din treaba si o cititi.
ghicitorile curg cu intonatie si toma moare de ras cand fetita leaga pisicii un snur de gat si i-o face cadou baiatului de ziua lui.
cum sa-i faci ma cadou pisica din casa? pai ce el nu stie ca e pisica lui? hai ca asta e prea de tot. uite si tu ce moaca are pisica, de parca vrea sa zica: terminati ma cu glumele!
sacii se coboara nadusiti 5 etaje. se duc la casa noua, fara lift si ea.
tati urca temerar cu 2 saci, 4 saci, o cutie, o masa.
toma sta pe scaunel in casa scarii si are timp de 3 pagini de enciclopedie.
o babuta intra in bloc. are 2 pungute mai grele ca masina noastra de spalat.
tati galanton o urca pe tanti la ea acasa si vine iar la caratura noastra, nici bogata, nicidecum saraca.
toma vrea si el sa ajute. i se aloca 3 castroane de plastic.
incepem urcarea.
la etajul 1, toma scapa un castron.
esti in stare sa fii responsabil? se aude tati, sever ca un profesor de carat bagaje dintr-o casa intr-alta.
nu cred, zice toma.
hai fugi si ia-ti castronul, si mai incercam o data, corectez eu ca o asistenta de catedra.
elevul recupereaza castronul si-l aud pe scari zicandu-si: good job, good job! pana la etajul 4.
iubitu lu mami.
am razbit.
despachetam, bem 2 beri, punem niste muzica.
constantine constantine - floarea calota, piesa preferata a lu mamaie de la pucioasa, numele copilului prietenei mele din mexic.
of.
cu dor de pucioasa, de oameni si de mirosuri, scriem planuri curajoase.
radem cu inima, oasele dor in noi, dar e durerea aia care nu apasa, ci care confirma viul.


joi, 19 mai 2016

cu stiloul asumarii

ziua a curs grea, plina, amestecata, vie.
s-a prabusit un avion.
m-au rascolit niste dileme.
m-am intors la gradinita din cairo, dupa 3 saptamani de infuzie cu ceai de iarba verde, romaneasca. nici n-am stiut cat imi lipsisera copiii, pana nu am pupat cativa ciorchini de obraji, mai proaspeti decat ii lasasem. niste parinti mi-au spus: ce bine ca v-ati intors. locul asta straluceste iar. inima mea s-a topit, s-a reintegrat, a ras si a plans.
un prieten drag a devenit ministrul sanatatii, iar minunea asta e vecina cu irealul, cu visul, cu neinchipuitul. cu baiatul asta am soptit sperante. el a plans pentru niste oameni pe care nu i-a putut salva, iar astazi uite, ii razbuna in spirit, promitandu-le truda.
ne-am mutat intr-o casa noua, a sasea, daca stam sa numaram in praf, devenirea. apa curge, luminile se aprind, geamurile sunt echipate, ne doare la plasa, de tantarii verii.
toma face un dus, canta, in cada maro ca ciocolata. nu e mizerie, asa e ceramica, cacanie.
respir adanc. aerul se duce, nu ma apasa. inseamna ca suntem bine.
un frigider in rate, un aragaz de buzunar, plante pe toata latura peretelui de sticla.
ma striga toma. e plin de sange la nas. in joaca lui, a inteles ca ceva e in neregula, dar nu stie inca ce se petrece.
probabil reintorsul la 45°C dupa saptamanile de ploaie torentiala de la pucioasa, se traduce intr-o asfel de recalibrare.
mami, ma simt rece.
de ce mami, ca nu e frig, ma dau eu meteoroloaga in timp ce curat sangele, cat pot de senina, ca sa-mi dau forta.
ma corecteaza: i didn t say it s cold, i said i feel cold!
of toma, ai dreptate. mereu gresesc si iti judec circumstanta, uitand veridicitatea sinelui tau, mai presus de pareri, vis-a-vis de concret.
il iau in prosop si-l depun pe patul nou si tare, ca o convingere ca viata se scrie cu stiloul asumarii, inca!


duminică, 15 mai 2016

cerul si pamantul. rasul si plansul

iar innod o scriitura de somnul casei si mizez pe furiseala, ca sa termin gandul.
imi era dor sa insir simtiri, sa inseilez emotii, sa mai termin din inceputele inimii.
poimaine incapsulam si fericirea de anul asta, o sa planga leaganul curuletu lu tomica, tataie o sa cante in frunza catre zarea plumburie, iar prajiturile lu mamaie usca-se-vor pe la colturi in asteptarea musafirilor.
noi bea-vom la cairo un vin din beci, cu gust metalic si zambete aduse aminte.
asa tin bucuriile, putin.
cate putin.
luate cate mult.
de cate ori ne sugruma dorul.
m-am asezat pe pat la mamaie si s-a facut bucuria chinga in stomac. mereu aceeasi chinga, de teama ca timpul nu ne mai asteapta. ca vremea se supara pe naravul meu si cei 89 de ani aleg sa atarne brusc prea greu.
eee, cand pleci?
marti.
a trecut saptamanili.
of.
ce ai luat si tu sa duci p-acolo?
niste apa de ploaie, ca acolo nu ploua.
ete partz! izmeneala.
si alceva?
uite, o strachina, o lingura de lemn, niste sfoara, niste condimente.
ce contimente?
pai de varza.
cum fa? pai ion varza pun piper. ce contimente ie alea? ce a mai insit acuma?
pai ie amestecate bre, piper cu sare cu chimen, cu bisioc.
...
auzi fa mamica, sa-l pui fa pa omu tau sa sa barbireasca si el, ca daca tu esti frumoasa, sa fie si iel frumos. pi ci ie aia cu barba asa? mai iera unii, o impletea acia jos. iel e tiner, pai am vazut la telivizor unii batrani si frumosi, dapii iel cari ie tiner.
auzi, da can te-ai dus tu acolo la satu iegipt, un l-ai gasit?
l-am vazut mamaie si man dus la el. vorba lu niculina stoican: cand am vazut om frumos, singurica m-am pus jos.
ha ha.
auzi, da bine ca ti-a crescu perisoru, arati si tu frumoasa. mai stii, intr-o vreme ai venit pa la mine cu niste tepi in cap, aoileu, te-ai dus pa valea plopuli zburlita asea, ce-o fi fost in capu tau?
of, fa corino, te-ai duus daparte fa. ce sa faca biata ma-ta cand n-are ochii iei da un te-o lua?
si ochii mei plang pe dinauntru si tac o secunda grea ca un taler de aprozar. deschide toma usa casei batranesti, ca un kil de mere bune, in contraponderea greutatii mele planse in cantarul aprozarului alegerilor vietii. zambetul lui vinovat dizolva toate dilemele, distantele se topesc in vecinatati palpabile, iar acadeaua pe care a strerpelit-o cat plangeam eu pe dinauntru, manjeste acum obrajii impiersicati.
lu mamaia nu pot sa-i spun ramai sanatoasa, fiindca ea nu vrea sa mai ramana.
nu pot nici sa-i spun ca ne vedem la anu, ca o astfel de urare se traduce intr-un cutit care taie din amandoua.
ii spun ce bine e cand ma trage pe spinare, iar ea face cateva drumuri din ceafa spre mijloc, cu mainile ei aspre de atata amar.
o pup si plec, rup doua garofite din gradina sa-mi tina de drag inca niste timp. ma intorc sa ma uit la ea. o gasesc senina. aproape c-a uitat ca a oftat. deci batranetea are si bucatile ei de inima usoara. asta imi da speranta.
norii se plimba in straturi, ca-ntr-o reclama despre curatirea cea mai curata. mai alb ca albul.
ma tot intreb cu ce s-au ocupat ochii mei atata viata cat am trait, inainte de extrapolarea desertica?
ce gandeam eu cand mi se opreau intrebarile la orizontul verdelui asta clar si ce fel de raspunsuri veneau din albastrul cerului, de inima nu-mi statea cuminte?
unde am fost cand au crescut dealurile astea? unde mi-au devenit ele suficiente cand am fugit? cum ma plictiseam eu la sipot, iar acum imi vine sa-l plang curgand, ca sa leg picaturile intr-o vesnicie, care sa bata dorul sec de la cairo.
oof tomica. sa pleci si sa te intorci mereu. sa razi bucuria oamenilor si sa le asculti plansul de colo pana colo. sa deschizi lumi, sa te miri si sa cauti!



sâmbătă, 7 mai 2016

paralele de perceptie, case nemobilate si influente media

mi-am mai notat niste ganduri in agenda inimii si le dau drumu si pe la voi prin constiinta, ca prea fierb revelandu-se de atata simplu de fapt.
am vazut pe fashion tv niste domnisoare care isi tuguiau buzele si isi intristau ochii de fiecare data cand le surprindea cate un fotograf.. si erau multi fotografi la ele acolo in culise. apoi la cate o pauza, se strangeau ele cate 3-4, se vedea pe ele ca se cunoscusera acolo, nu se stiau din curtea scolii.. si se luau de gat, zambeau larg si li se inveseleau ochii intr-un selfie grabit pe care si-l permiteau pana veneau hienele, fotografii platiti sa le stoarca tristetea.
a fost pentru prima data cand am asistat la rescrierea selfie-ului.
cum se chinuie tinerele globului, alea care vor sa fie manechine dar nu le lasa coapsele, sa falseze o identitate perfecta de postat pe facebook in timp real, iar manechinele prea devreme stoarse de viata, falseaza fericirea intr-un selfie furat intre 2 prezentari de moda.
in fine, cred ca revelatia asta e mai mult de vazut decat de explicat. v-am cam rapit 3 minute din viata cu ea.

mamaie si toma faceau cornulete impreuna, iar toma ar fi vrut facaletul sa rotocoleasca si el aluatul. mamaie, din zel de foaie perfecta, a zis: nu e voie. iar toma a raspuns: sharing is caring. uite, eu iti dau ceva, iar tu imi dai facaletul un pic and we are happy.

s-au aseazat pe o patura sulimenita in forma de autobuz. toma in pozitie de lotus si mamaie in picioare. o plimba toma pana la parc. biletul costa four five. apoi ea a cerut la cairo si el a dus-o, nu s-a incurcat. degetelele lui dibace volaneau cu incredere. mamaie s-a dat jos, toma i-a urat o zi buna, iar ea a murit de drag si s-a urcat la loc.

in parc ne-am intalnit cu o prietena draguta, ne-a plouat si ne-am asezat pe o bancuta cu un fel de acoperis din plexic. cum povesteam noi despre carti de povesti si ilustratori de geniu, a venit un cuplu de indragostiti, sa se adapostreasca de ploaie. cred ca erau intr-a saptea. povestile ilustrate ar fi fost pentru ei, daca ei nu ar fi inceput sa se sarute cu zgomot, acolo cu noi sub aceeasi ploaie.
in egipt poti sa faci puscarie pentru o astfel de indrazneala, sau sa te ploua cu pietre in drum spre judecatorie. au, dar asta daca esti adult. daca nu esti adult, atunci decid parintii tai judecata, si n-o mai explic fiindca sfideaza viata.
cam asa deci cu dragostea.

un prieten i-a zis lui toma: promise me that one day you ll fight for this country. iar toma a raspuns: i don`t like fighting.

m-au mai marcat cateva povesti despre moarte, cateva blocaje, cateva minti voit inchise in capcana neajunsurilor.
stam acolo in ce nu iese cum am visat, pana pierdem sensul viselor, pasarile incep sa cante degeaba, copacii infloresc peste dramele noastre, ne cautam de acuze si raspandim o pulbere de inconveniente peste ogorul perspectivelor. hai ca i-ar am scapat la microfon.

toma scoate limba in ploaie, inverzeste genunchii, iar tatalutoma imi spune: imi place cum se uita ochii tai la tara ta. se uita altfel decat anul trecut. cu o libertate noua.
avem in egipt 4 saci de haine si 2 saci de carti, un sac de castroane si jumatate de sac de pantofi. cand incheiem aventura asta verde, ne intoarcem in cairo, sa ne mutam in casa cu numarul 6, sa mai umplem niste pereti de sens, sa ne vedem de adancimea convingerii ca dragostea invinge.
maica-mea intreaba: cum mai mama sa dormiti pe jos?
ei nu chiar pe jos, investim intr-o saltea misto de data asta.
pai cine a mai pomenit?
pai zic, e o intreaga filosofie asiatica despre dormitul pe jos.
lasa-ma ma cu pe josu, ca la aia o fi alta clima.
ce-ai ma mami, ploua in asia ca la tine aici in gradina, am vazut eu intr-un film de animatie.
iar la mine in cairo a venit vara. 9 luni de canicula, sa ne fie de bine. si daca ai pat, tot te bagi sub el de cald.
in fine..
azi noapte am visat ca ne mutaseram, dar casa nu era goala. avea o mobila retro, camere multe, o bucatarie larga, o gradina ticsita de vechituri. imi placea potentialul. deciseseram sa incuiem jumatate din camere, sa nu ne intindem aiurea cu dezordinea. si abia asteptam sa organizez gradina din spate si sa beau o cafea pe un parmalac improvizat.

la tv o reclama ne invita la farmacie, nu la cautat pe net solutii de sanatate. m-am scuturat a surpriza, apoi mi-am amintit telul progresist al industriei farmaceutice si m-am linistit. media anti media pro farmacia.
ies in gradina sa vad eu roua ce mai zice? cu ce efecte se mai lauda?





marți, 3 mai 2016

nu ne uda la piele!

m-am gandit sa duc in egipt niste apa de ploaie de la pucioasa, in cateva eprubete, pentru sufletele care mor de dorul ropotelor.
maica-mea strange buzele a surpriza si cica: hai lasa planu asta mai pe final de concediu, c-o sa mai tot ploua.
...si niste bucati de sapun de casa, topit de mamaia la pirostrie.
apa si sapun. baloane. iluzii home made.
am mai vazut si niste galeti de cauciuc, se folosesc in constructii. negre, cu toarte discrete si sigure. mi-as umple casa goala din egipt cu ele. intr-o galeata jucarii, in alta sosete, in alta carti, in alta agende cu ganduri. galeata gandurilor.
nu ma intelege nimeni. umblu printre oameni, zambesc ca ei, potrivesc si cuvintele cat sa sune haios, cumva mai intelept decat mi-ar cere bretonul.
e poate sindromul reintoarcerii, al nevoii de reconectare. pune el asa o aura pe fiinta, astfel incat seninul pe care il emani e hilar pentru plictisitii de senin.
te plimbi asa prin ploaie si lumea intreaba: de ce ati iesit pe frigu asta?
cum sa le spun eu ca sunt la cules de esantioane de stropi pentru uscatii egiptului?
toma uite o râma. vezi ce frumos se arcuieste? astea numa dupa ploaie ies. sunt dese la pucioasa cum sunt soparlele din cairo, care ni se cuibaresc de pe acoperis, pe hol, de pe perete pe gresie si apoi sarim peste ele in drum spre bucatarie.
mami, daca imi las geaca deschisa, i could fly?
ei, e draguta intrebarea, dar mai stam un pic pana zburam iar.
intru in magazine. rafturile stralucesc. ei, sigur ca totul e minciuna, imi spun eu ca-n egipt, ca sa-mi amintesc reguli esentiale de nutritie.
ce rafturi frumoase aveti, complimentez eu vanzatoarele care imi multumesc fara rationament.
pe o eticheta scrie bumbac 100%, iar eu inteleg fara sa ating materialul ca eticheta asta minte. pun mana, verific, intorc eticheta. pe spate scrie 95% bumbac, 5% elastan. cine le-a dat voie sa te ia la misto in scris?
ce lege capitalista a lumii civilizate de care m-am desprins, se joaca de-a bumbacul pe increderea mea?
in egipt nu scrie nimic. dar se minte la fel.
m-am linistit. adevarul ramane in inima.
imi era dor totusi de contrast. obosisem de-atata praf in ochi. stau cu limba scoasa la ploaie.
ce e poliamida? ma intreaba tatalutoma.
zic: un derivat al poliesterului.
aa, deci suntem in regula. ma doare la bumbac! nu ne uda la piele!


duminică, 1 mai 2016

stai boss ca era un vis!

e liniste la pucioasa. dimineata e generoasa, sufletele casei isi viseaza intentiile inca.
blog pe furis, asa ar trebui sa redefinesc scriitura ultimilor 4 ani. ca si cand fur din seninul somnului altora, ca sa tes si eu ganduri deja presate de cu zile in urma. daca nu cumva, ma asez in mijlocul plinului zilei si extrag de acolo la cald, ca o poza cu litere mici. scriu si plang sau rad, oftez, ma adun, ma revelez, ma dezbrac de frici, scrie inima.
am primit un stilou, cu penita, de la londra. ce aproape suntem!
am primit si un sacou, pentru cand o fi sa semnez cu stiloul nou certificatele de absolvire a gradinitei, pentru copiii mei lasati la cairo.
toma jubileaza de cand am ajuns. bucura inimi si preda politetea la lectie deschisa, asumandu-si limba mea cu o darzenie calma. sa fie coca ruso-egipteana a lu tacso de vina, ca prea functioneaza.
mamaie si tataie rad cu lacrimi, se minuneaza, se descopera, radu pune sosete, spala manute, coloreaza cu verde.
stra mamaia ne primeste in casa ei fara timp, ofteaza moale si-mi zice: te-ai dus fa mama la curu pamantuli. ce fa nu mai iera oameni? pa ce limbi vorbieste copilu tau? engleza si araba. pai cum? pai cand una cand alta. si tu? ai invatat si pa araba acuma? da, pai imi trebuia, raspund eu academic. ai de curu tau mamica! tu ce mai faci mamaie? ee, io am rams cu invelitu, ca stii ce frig ie? facui focu in soba da dimineata.
89 de ani. ma uit de pe prispa in zarea plouata, cum ma uitam si acum 20-30 de ani. toma se da in leaganul cantecelor mele, dusumeaua scartaie la fel, presurile mereu curate, usa gri, mereu in trend. in trendul vesniciei. casa mare miroase a covrigi si a lumanari. nu intru sa nu perturb. de cand ma stiu, camera aia e de clestar.
imbratisez niste rude cu care asa usor imi e sa povestesc.
baiatul verisoarei mele preferate ilustreaza in timp real povestile pe care le rostesc eu. sunt consternata. deseneaza pe un telefon de-o palma, cu un creion optic. are 9 ani. cu 80 mai putini ca mamaie, care sta peste gard si n-a avut niciodata telefon.
n-am vazut niciodata un ilustrator al viitorului, desenand live, cu 10 adulti povestind viata pe langa el. il pup. ii promit o carte impreuna. ii prezic un concurs de benzi desenate in romania si urmatorul in italia. asa imi zice mie intuitia, in timp ce imi adun emotia. parintii lui, sportivi de performanta, nu iau in serios scrijelelile deloc atletice ale minorului. il rog pe tatalutoma sa nu adoarma niciodata in fata chemarilor creative ale lu toma, iar el dezamagit ca l-as putea banui, ma asigura de tot angajamentul.
il invat pe toma sa spuna: sunt fericit! si verific fericirea in fiecare zi, cu fiecare suflet nou sau vechi cu care ne imbratisam.
unii au plans mult de cand ne-am strans ultima data. altii au invatat sa se detaseze. unii cauta inca, altii gasesc putin in fiecare zi si le ajunge.
trec fiecare om cu care reusesc sa ma imbratisez in capsula asta de fericire numita cliseic `vacanta de pasti`, in cartea intregirii. imi iau forta si dau curaj. spun o poveste, primesc una.
of.
ce putin ne trebuie de fapt sa fim fericiti.
amanam, prioritizam, calculam, ignoram zvacniri primare, ne temem.
apoi din cand in cand intelegem multul putinului si-am vrea sa strigam in gura mare ca am aflat secretul, iar oamenii prinsi in putinul multului zambesc superior revelatiei noastre de circumstanta.
ca toma azi la micul dejun: a fost odata un baiat, toma, care statea la masa cu toata lumea, s-a urcat pe masa si a sarit si a atins tavanu.
hai ma lasa-ma! i-ar fi taiat tataie elanu, la care toma a raspuns:
stai boss ca era un vis! si tataie s-a inchinat.