e liniste la pucioasa. dimineata e generoasa, sufletele casei isi viseaza intentiile inca.
blog pe furis, asa ar trebui sa redefinesc scriitura ultimilor 4 ani. ca si cand fur din seninul somnului altora, ca sa tes si eu ganduri deja presate de cu zile in urma. daca nu cumva, ma asez in mijlocul plinului zilei si extrag de acolo la cald, ca o poza cu litere mici. scriu si plang sau rad, oftez, ma adun, ma revelez, ma dezbrac de frici, scrie inima.
am primit un stilou, cu penita, de la londra. ce aproape suntem!
am primit si un sacou, pentru cand o fi sa semnez cu stiloul nou certificatele de absolvire a gradinitei, pentru copiii mei lasati la cairo.
toma jubileaza de cand am ajuns. bucura inimi si preda politetea la lectie deschisa, asumandu-si limba mea cu o darzenie calma. sa fie coca ruso-egipteana a lu tacso de vina, ca prea functioneaza.
mamaie si tataie rad cu lacrimi, se minuneaza, se descopera, radu pune sosete, spala manute, coloreaza cu verde.
stra mamaia ne primeste in casa ei fara timp, ofteaza moale si-mi zice: te-ai dus fa mama la curu pamantuli. ce fa nu mai iera oameni? pa ce limbi vorbieste copilu tau? engleza si araba. pai cum? pai cand una cand alta. si tu? ai invatat si pa araba acuma? da, pai imi trebuia, raspund eu academic. ai de curu tau mamica! tu ce mai faci mamaie? ee, io am rams cu invelitu, ca stii ce frig ie? facui focu in soba da dimineata.
89 de ani. ma uit de pe prispa in zarea plouata, cum ma uitam si acum 20-30 de ani. toma se da in leaganul cantecelor mele, dusumeaua scartaie la fel, presurile mereu curate, usa gri, mereu in trend. in trendul vesniciei. casa mare miroase a covrigi si a lumanari. nu intru sa nu perturb. de cand ma stiu, camera aia e de clestar.
imbratisez niste rude cu care asa usor imi e sa povestesc.
baiatul verisoarei mele preferate ilustreaza in timp real povestile pe care le rostesc eu. sunt consternata. deseneaza pe un telefon de-o palma, cu un creion optic. are 9 ani. cu 80 mai putini ca mamaie, care sta peste gard si n-a avut niciodata telefon.
n-am vazut niciodata un ilustrator al viitorului, desenand live, cu 10 adulti povestind viata pe langa el. il pup. ii promit o carte impreuna. ii prezic un concurs de benzi desenate in romania si urmatorul in italia. asa imi zice mie intuitia, in timp ce imi adun emotia. parintii lui, sportivi de performanta, nu iau in serios scrijelelile deloc atletice ale minorului. il rog pe tatalutoma sa nu adoarma niciodata in fata chemarilor creative ale lu toma, iar el dezamagit ca l-as putea banui, ma asigura de tot angajamentul.
il invat pe toma sa spuna: sunt fericit! si verific fericirea in fiecare zi, cu fiecare suflet nou sau vechi cu care ne imbratisam.
unii au plans mult de cand ne-am strans ultima data. altii au invatat sa se detaseze. unii cauta inca, altii gasesc putin in fiecare zi si le ajunge.
trec fiecare om cu care reusesc sa ma imbratisez in capsula asta de fericire numita cliseic `vacanta de pasti`, in cartea intregirii. imi iau forta si dau curaj. spun o poveste, primesc una.
of.
ce putin ne trebuie de fapt sa fim fericiti.
amanam, prioritizam, calculam, ignoram zvacniri primare, ne temem.
apoi din cand in cand intelegem multul putinului si-am vrea sa strigam in gura mare ca am aflat secretul, iar oamenii prinsi in putinul multului zambesc superior revelatiei noastre de circumstanta.
ca toma azi la micul dejun: a fost odata un baiat, toma, care statea la masa cu toata lumea, s-a urcat pe masa si a sarit si a atins tavanu.
hai ma lasa-ma! i-ar fi taiat tataie elanu, la care toma a raspuns:
stai boss ca era un vis! si tataie s-a inchinat.
blog pe furis, asa ar trebui sa redefinesc scriitura ultimilor 4 ani. ca si cand fur din seninul somnului altora, ca sa tes si eu ganduri deja presate de cu zile in urma. daca nu cumva, ma asez in mijlocul plinului zilei si extrag de acolo la cald, ca o poza cu litere mici. scriu si plang sau rad, oftez, ma adun, ma revelez, ma dezbrac de frici, scrie inima.
am primit un stilou, cu penita, de la londra. ce aproape suntem!
am primit si un sacou, pentru cand o fi sa semnez cu stiloul nou certificatele de absolvire a gradinitei, pentru copiii mei lasati la cairo.
toma jubileaza de cand am ajuns. bucura inimi si preda politetea la lectie deschisa, asumandu-si limba mea cu o darzenie calma. sa fie coca ruso-egipteana a lu tacso de vina, ca prea functioneaza.
mamaie si tataie rad cu lacrimi, se minuneaza, se descopera, radu pune sosete, spala manute, coloreaza cu verde.
stra mamaia ne primeste in casa ei fara timp, ofteaza moale si-mi zice: te-ai dus fa mama la curu pamantuli. ce fa nu mai iera oameni? pa ce limbi vorbieste copilu tau? engleza si araba. pai cum? pai cand una cand alta. si tu? ai invatat si pa araba acuma? da, pai imi trebuia, raspund eu academic. ai de curu tau mamica! tu ce mai faci mamaie? ee, io am rams cu invelitu, ca stii ce frig ie? facui focu in soba da dimineata.
89 de ani. ma uit de pe prispa in zarea plouata, cum ma uitam si acum 20-30 de ani. toma se da in leaganul cantecelor mele, dusumeaua scartaie la fel, presurile mereu curate, usa gri, mereu in trend. in trendul vesniciei. casa mare miroase a covrigi si a lumanari. nu intru sa nu perturb. de cand ma stiu, camera aia e de clestar.
imbratisez niste rude cu care asa usor imi e sa povestesc.
baiatul verisoarei mele preferate ilustreaza in timp real povestile pe care le rostesc eu. sunt consternata. deseneaza pe un telefon de-o palma, cu un creion optic. are 9 ani. cu 80 mai putini ca mamaie, care sta peste gard si n-a avut niciodata telefon.
n-am vazut niciodata un ilustrator al viitorului, desenand live, cu 10 adulti povestind viata pe langa el. il pup. ii promit o carte impreuna. ii prezic un concurs de benzi desenate in romania si urmatorul in italia. asa imi zice mie intuitia, in timp ce imi adun emotia. parintii lui, sportivi de performanta, nu iau in serios scrijelelile deloc atletice ale minorului. il rog pe tatalutoma sa nu adoarma niciodata in fata chemarilor creative ale lu toma, iar el dezamagit ca l-as putea banui, ma asigura de tot angajamentul.
il invat pe toma sa spuna: sunt fericit! si verific fericirea in fiecare zi, cu fiecare suflet nou sau vechi cu care ne imbratisam.
unii au plans mult de cand ne-am strans ultima data. altii au invatat sa se detaseze. unii cauta inca, altii gasesc putin in fiecare zi si le ajunge.
trec fiecare om cu care reusesc sa ma imbratisez in capsula asta de fericire numita cliseic `vacanta de pasti`, in cartea intregirii. imi iau forta si dau curaj. spun o poveste, primesc una.
of.
ce putin ne trebuie de fapt sa fim fericiti.
amanam, prioritizam, calculam, ignoram zvacniri primare, ne temem.
apoi din cand in cand intelegem multul putinului si-am vrea sa strigam in gura mare ca am aflat secretul, iar oamenii prinsi in putinul multului zambesc superior revelatiei noastre de circumstanta.
ca toma azi la micul dejun: a fost odata un baiat, toma, care statea la masa cu toata lumea, s-a urcat pe masa si a sarit si a atins tavanu.
hai ma lasa-ma! i-ar fi taiat tataie elanu, la care toma a raspuns:
stai boss ca era un vis! si tataie s-a inchinat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu