joi, 30 mai 2013

pretul corect

scriu cartile/ siteurile despre anxietatea de separare, care apare la bebelusi in jurul varstei de 7-8 luni.
ma gandeam ca toma socializand cu sute de oameni pana la momentul asta, n-o sa aiba probleme, dar iata-ne intorsi din romania cu dificultati de readaptare, dupa 2 saptamani de rasfat, de purtat in brate de toata lumea, de interactionat cu pisici, catei, gaini, curcani, licurici...

se zguduie de plans in fiecare dimineata cand il las la el in clasa la gradi.
ma condamna cu toata tristetea lumii pe chip, in timp ce ma indrept spre usa.
ii beau lacrimile inainte sa plec, il pup apasat si ii promit ca ma intorc repede, dar oare cum se traduce 'repede' in inima lui? nu stiu eu bine cat de incet trece repedele cand greul doare pana la plans?
inchid usa ne-buna de nimic. ma duc in treaba mea fara sens si-l aud infundat cum ma cearta inca.

am noroc insa ca in el, ca si in mine, ca si in tatal lui e bine sadita dragostea de oameni. si un bebelus indraznet se apropie de el, il abordeaza senin, neinmuiat ca mine de valul de lacrimi. tomica opreste vaicareala, fiindca are in plan sa devina barbat adevarat.
trauma ia sfarsit, macar pentru moment.

trece o ora, sunt sunata de educatoarea lui. aflu ca a dormit, a mancat si s-a gandit sa planga iar. merg sa-mi povesteasca despre greu.
ma primeste cu ochii rosii si ma imbratiseaza strans, ca un om mare. ii simt manutele apasandu-ma si nu mai stiu cine pe cine a luat in brate. ne-am topit. ma iarta pentru tot.
imi vine sa ma bucur ca i-am lipsit, apoi scutur bucuria asta bolnava si imi doresc asa ca intr-un basm sa nu mi-l duca viata niciodata prea departe.

si plang. si stiu ca lacrimile mele din cairo se fac o singura apa cu lacrimile parintilor mei din pucioasa si abia azi, imbratisandu-l pe toma aflu pretul corect al ofului despartirii. 

duminică, 26 mai 2013

bucuria plansa nu se uita niciodata

mi-am dus baietii acasa. din dor de oameni si de locuri, din nevoia de a-l conecta pe vlastarul de toma cu jumatatea romaneasca de radacini si apoi din dorinta de a-i arata lu tatalutoma unde m-am facut mare, unde am ras si am plans la inceputuri, unde imi zboara inima cand soarele egiptului nu ma incalzeste cu nimic.
atat de mult mi-am umplut sufletul in astea 2 saptamani ca nu stiu carei povesti sa-i dau intaietate, neranindu-le pe celelalte.
aleg sa vad calatoria asta ca pe o bratara vie. un fir epic subtirel, ornat din loc in loc, din om in om cu cate un nod emotional, o lacrima de bucurie, o imbratisare apasata, un zambet curat, un oftat prelung.
o sa incerc sa punctez cateva din nodurile care au dat sens bratarii si fara de care inima mea n-ar mai sti sa bata.
primul e plansul meu pe furis, in avion, cand toma si tatalutoma dormeau cuminti, iar eu nu ma mai gaseam de nerabdare.
apoi e plansul alor mei la intalnirea cu tomica, in padure la vlasia. nu ca ma dau sora cu codrul, dar parca natura a participat la bucuria noastra, la fel ca in cartile de comentarii din gimnaziu.
mi-a ramas pe retina privirea inlacrimata a lu tatalutoma atunci cand s-a aratat mamaia, in toiag, gata sa-l imbratiseze pe toma. l-a strans la piept cu toata forta celor 86 de ani ai ei, cu toate povestile copilariei mele, cu tot oful asteptarii si cu toata eliberarea in fata mortii care zice ea ca de acum n-are decat sa vina.
plansul lui toma din biserica, in timpul botezului, mi-a confirmat cat sunt de mama si cum te sfasie orice trauma a copilului, pe care nu reusesti/ nu ti-e dat sa o alini.
mai sunt cateva lacrimi de care n-am uitat, dar nu le detaliez fiindca mai dor inca. viata stie ea ce face si o sa puna zambete peste ele in curand, sunt sigura.

s-a ras si s-a plans mult in astea 2 saptamani.
s-au schimbat priviri cinstite, promisiuni curate, planuri senine.
toma le-a inmagazinat pe toate, le-a presarat cu sute de zambete fara dinti si le mai descifreaza inca.

va iubesc pe toti cei care mi l-ati tinut in brate, l-ati mirosit in crestet si i-ati urat de bine.
ce bogati ne-am intors in cairoul asta canicular, care topeste tristetile, arde incertitudinile si presara speranta peste sufletele tinere, ca intr-o revolutie perpetua!


joi, 9 mai 2013

ah, venim acasa

sunt la birou. stranut din 5 in 5 minute de 3 ore deja. bucuria venitului acasa mi-a zguduit alergiile.
tomica din solidaritate e cu mucii in gura, sa ma ierte maica-mea- cititoarea mea inlacrimata, pentru aceasta exprimare.
fac eforturi sa ma limpezesc, dar nasul nu asculta. cum sa te scuturi de bucurie? si unde s-o trimiti? o lasi asa sa te epuizeze, ca o meriti, e a ta. ai castigat-o plangand de dor un an intreg.

am in birou o doamna austriaca, vreo 70 de ani, dichisita si cu suflet frumos.
a avut un sot egiptean minunat, au dus o viata de poveste, mai mult in iahtul lor decat pe uscat. el a murit acum 15 ani. ea merge inainte, in tara asta care nu e a ei, dar parca neputand sa se intoarca nici in austria. marile ei bucurii s-au scris aici. austria n-ar intelege-o.

cand suntem satule de palavrageala in araba a colegelor egiptence, de tara asta care amana totul de azi pe maine, de o lipsa dureroasa de simt artistic, ne uitam una la alta si oftam zambind. 

azi mi-am pus cercei, sa marchez poate cumva ziua plecarii in romania.
si doamna:
- opa ai cercei.. unde i-ai gasit? 
- in torino, prin 2006 raspund eu mandra de acuratetea detaliului, amintindu-mi cu nostalgie cum si de unde i-am luat. si dvs aveti o bratara foarte frumoasa, i-am zis.
- egipt, 1970, raspunde ea deruland greut banda vietii. cine stie nostalgia ei ce gust are? 


luni, 6 mai 2013

toma- omul oamenilor

imi plac oamenii. buni sau rai, instariti sau prapaditi, nu pot fara ei. ma uit cu indrazneala in ochii lor si vad povesti, le scotocesc sufletele si scot confesiuni, le spun greutatile mele atunci cand cred ca sunt pierduti, ii imbratisez daca plang.
tata lu toma e un socialist si el, poate mai curat ca mine in dragostea fata de oameni, astfel ca adesea uita de el, de timp, uita sa vina acasa, fiindca egiptul e plin de oameni cu nevoi mai mari ca ale noastre. of..

ma supar cand si cand fiindca am senzatia ca pe omul toma il cresc singura. si ca sa nu-mi apese singuratatea peste umerii astia ascutiti, ma duc printre oameni. il iau pe toma la subrat si mergem sa aflam altii cum o duc? pe ei ce ii doare?
am gasit cateva prietene de nadejde in cairoul asta mare.
o irlandeza, niste egiptence, o italianca, 2-3 americance, englezoaice si cateva romance- sa le dea dumnezeu sanatate si sa le mai tina prin egipt sa mai mananc si eu cate o ciorba de fasole, o chiftea, o muratura.
ma vad cu ele si mai trece greul. facem schimb de vaicareli, imi exersez si eu italiana, engleza, araba, romana.. dupa caz.
si cand nu ma vad cu ele, merg in piata si ma conversez cu taranii, il plimb pe toma sa vada oameni desculti, cu dinti murdari, dar care nu uita sa rada, chiar daca traiesc mai rau ca noi. ironic, nu?
si uite asa il expun pe tomica zilnic la rau si la bine, la greu si la imediat, la curat si la murdar, la masini scumpe cu soferi amabili si la taxiuri rupte cu soferi transpirati, la supermarketuri fine cu rafturi doldora de tentatii(la punga) si la piete murdare intesate de fructe zemoase(la kg) si verdeturi locale pline de zinc naibii..

in tot periplul asta contrastant, toma e de treaba si zambeste cu mai toata lumea. il cedez cu seninatate oricaror brate noi care imi inteleg istoveala sau care pur si simplu ard sa jughineasca un inceput de om. 
are loc de cele mai multe ori un schimb de rasete pure, fiindca toma nu se incurca. recurge la o perchezitie indrazneata, pipaie buze, nas, la gagici verifica decolteul si ele hi hi (ma tot intreb daca o sa sculpteze, fiindca are curiozitatea formei).

asa se face ca imi mai odihnesc si eu bratele, toma creste razand  in zeci si zeci de brate straine, lumea se incarca savurandu-i rasetele-medicament, dam si primim bucurie intr-o lume care altfel s-ar grabi sa doara.



 

sâmbătă, 4 mai 2013

somn pe iarba si de la capat

mi-era dor sa scriu. m-am luat cu fel de fel si n-am mai reusit sa tastez nicio poveste desi mintea le-a incropit in diferite randuri in ultimele zile.

aleg sa scriu despre dormitul lui tomica pe iarba, poate in felul asta va reamintesc sa va mai tolaniti in cate o gradina/ poiana cand aveti ocazia.
umblu mult cu toma pe strazi, prin taxiuri, in vizite, la piata, la gradinita.. il tarnosesc de colo pana colo, il alaptez pe furis, ii cant pe oriunde, ii promit ca mai avem un pic. 
cairoul asta nu se odihneste niciodata. urla, protesteaza, claxoneaza, ma tine intr-o stare alerta pe care nu reusesc s-o sting decat in pat.. sau in vreun parc, pe iarba. 

astfel ca odata ajunsi intr-un parc, tomica rade plin. stie ca suntem salvati. de-acum numai pasarelele, fluturii, vreo pisica ne vor mai strica armonia. si asa stricaciuni sa ne tot dea tarcoale, ca avem simturile ciulite.

eu ma lungesc mereu prima. imi trebuie sa ma incarc, sa ma descarc, sa ma opresc si sa ma pornesc iar. deschid narile si inchid ganditul. nu-mi iese mereu..
toma da o tura cu tati pe la fiecare copac. intinde mana si-mi culege o floare. are 7 luni maine. vine cu florea in pumn, cadou pentru mami, de ziua lui.
e de fapt un bulgare de floricele, care se desprind cand isi deschide pumnul si cad ca o ploaie rosie pana la palma mea fericit-deschisa. pastrez 3 si le presez cu toata grija intre 2 frunze uscate.
toma e obosit de la atata cules.
ii astern un pat pe iarba scurta si-i spun ca oboseala o sa-l duca in viata asta de multe ori departe de casa, dar daca reuseste sa se conecteze cu natura, atunci oriunde va mirosi a iarba, o sa fie un fel de acasa.
adoarme greu fiindca e atata pace la firul ierbii, ca nu-ti vine s-o ratezi dormind. 
vantul bate moale, tomica-aladin pluteste pe covorul verde frematand a pace. furnicile au treaba mai incolo. 
vine un somn dulce ca laptele lu mami. toma cade in el. sting si eu grijile pentru putin. tata lu toma pazeste baticul. nicio furnica. un bondar departe- nu se pune.
mai venim!