sâmbătă, 29 august 2015

cheia iertarii

m-a trezit toma batandu-ma usor pe umar si cerand mniam mniam, adica smoothie.
si cum curatam eu un mango baban, m-a traznit asa cheia iertarii. detasarea.
lucrez la mine de vreun an, de cand mi-am propus sa iert atunci cand imi vine sa acuz.
n-am contorizat cata pace am acumulat de cand fac exercitiul asta, dar il dau mai departe ori de cate ori ma conectez cu cate cineva interesat de pozitiv.
ei si ma tot intreb printre ganduri cum sa fac sa iert atunci cand imi vine sa acuz? cum sa de-click instantaneu, cand am toate motivele sa cred ca dreptatea e la mine, ca eu chiar nu gresesc, ca acuzele mele se justifica.
am invatat sa duc mai putine lupte cu oamenii care n-au rol semnificativ in viata mea.
iar pe cei fara de care n-as fi eu, sa ma supar mai rar, sa dureze mai putin, sa iert, sa ma scuz, sa repar.
ei, dar nu merge mereu asa uns. uneori nu-mi ramane decat sa plang. ca daca n-as plange as acuza, as ironiza, as arata cu degetul.
si cum zdrobeam eu mangoul de dimineata, hop mi s-a nazarit 'detasarea'. da ma! daca ma detasez emotional, iert imediat.
maama, ce misto!
repet gandul sa fug sa i-l spun lu tatalutoma, la primul pahar de smoothie.
stai! imi spun. tatalutoma. pai p-asta il iubesc calumea. cum sa ma detasez brusc de ce simt pentru el, atunci cand imi vine sa -l acuz? de un sa-l iert cand l-as strange de gat?
aa. deci nici revelatiile nu mai sunt ce-au fost odata. iar e greu. 
macar am mai facut un pas pe drumul logic al inimii. pasul detasarii.
arunc 4 banane in blender, storc o portocala, il aud pe toma asteptand.

gata mami, vin. inchei revelatia asta si vin.

il gasesc pe tatalutoma la laptop. isi zice: aah. stiu.
ecranul lui negru, cu subrutine galbene, gafaie de-atata programare.
a gasit si el un secret, in matematica mintii lui care promite sa ne imbogateasca. cica sa-mi mai tin inima in frau o vreme.
auzi tati, am gasit cheia iertarii, atunci cand imi vine sa acuz. e detasarea!
what? se arata el interesat, dar il tradeaza mima onesta a implicarii in salvarea cibernetica a planetei.
eeei, zic eu in gand. am aflat adineauri cum sa ma detasez cand te-as strange de gat.
nu fac public gandul, dar toma mi-l ghiceste si mi se arunca la gat.
bem licoarea asta de inceput de lume si asezam revelatiile, fiecare cum se pricepe.
dimineata e gata.




miercuri, 26 august 2015

sentinte de drept in legea junglei

e ora 3, ca daca n-ar fi, nu m-as fi trezit, sa ma foiesc, sa ma intreb, sa ma doara gandul.
toma cere apa. tatalutoma ma intreaba: frici? raspund ca nu, dar ca ma simt mica.
stiu discursul asta, mormaie el. si niciodata nu esti prea mica, miss positivity.
ma duc sa blog.
really? la 3?
daca stau pe perna, nu dorm. iar daca scriu, ramane!
fa cum simti.
ma uit in josul etajului 8. dorm toti obositii zilei. o pisica traverseaza o strada dupa ce va fi explorat gramada de gunoi de la colt. niste baieti fumeaza ceva intre 2 masini si vorbesc in soapta, sa nu mi-l trezeasca pe toma.
uite ca respectul n-a murit.
in tara necontractelor, in tara tocmelii perpetue, imi cumpar portia de respect la negru, in miez de noapte cuminte si platesc cu nesomn.

ieri m-am intors de la gradinita dezamagita de oameni si l-am intrebat pe tatalutoma daca o sa traim greu mereu sau daca ne asteapta undeva o viata fara griji?
el a zis ca unele zile or sa para grele, dar ca invatam sa take it easy. si apoi suntem iubiti si iubim, iar asta ne salveaza. toma rade ca un adolescent. 

o sa ma doara pana am sa mor oamenii care spun ca vin si nu mai apar. si nu suna sa se scuze, sa te reorganizezi, sa-i ierti. o legea junglei muncii. punctualitate de sezon, curtoazie de mod, responsabilitate de loc. 
muncim toti pe nescrise. trebuie sa gasesc piatra filosofala a motivatului de oameni. vorba buna nu ajunge, nici umorul, nici puterea exemplului. 
e ceva mai presus de intentia mea. e o drama acolo in viata fiecaruia, care rastoarna aproape orice inceput onest.
minciunile se disculpa unele pe altele. nu mergem nicaieri, dar nici nu stam. dansam asa ca nebunii dansul neproductivitatii. loteria viselor pe termen scurt.

ma trezesc din somnul dezamagirii universale cand in birou mi se aduc 2 baieti de vreo 9 ani, de catre o avocata copiilor de la after school.
engleza ei e minima, dar din gestica-i agitata si din lacrimile cretului cu ochii albastri, inteleg ca tuciuriul l-a pocnit pe cret in barba.
tuciuriul e impietrit de vinovatie. blondul plange curat, semn ca viata e buna cu el, in general.
cum s-a intamplat? intreb
avocata ma asigura ca-mi aduce un martor cu o engleza mai buna si cazul se suspenda pentru o clipa. 
iau ca o netrebnica telefonul si fotografiez sentimentele momentului. de parca imi e frica sa nu fuga viata pana vine martorul.
ei raman pe pozitie, fara sa ma acuze. numai copiii ma mai inteleg.
il invit pe tuciuriu sa ia un servetel de pe birou si sa-l dea plangaciosului.
se face precum am cerut, iar plangaciosul se curata de lacrimi.
vine martorul. aflu ca se jucau hi 5, si ca din intamplare cretul s-a interpus unui hi 5 care nu ii era adresat si-a primit un podul palmei in barba.
te-ai scuzat? il intreb pe tuciuriu.
n-am apucat.
atunci, te rog..
sorry, zice el sincer.
cretul accepta.
trimit dupa gheata la bucatarie si-l anunt pe cret c-o sa intocmesc un bubu report, pentru mama lui eventual ingrijorata. punctez ca vinovatul s-a scuzat si-i trimit in gradina impacati.

mai scriu numai cum isi face minunea de toma teatru de lumini si umbre pe perete, inainte sa adoarma, in timp ce noi ne uitam la un fim iranian, care nu ma ajuta deloc sa ma impac cu partea asta de lume.
apoi se joaca singur de-a v-ati ascuneselea pitindu-se discret sub cearsaf si reaparand cu zambete. adoarme pe nebanuite si-i pup umerii ca doua caise.

adorm si eu amestecata, cu griji si cu bucurii, cu dor de ai mei, ca sa ma trezesc in cateva ore cand grijile vor fi invins, si sa scriu bucuriile, ca sa raman pe plus, dupa ce voi fi facut socoteala zilei.






vineri, 21 august 2015

inapoi la arta

blogul asta s-a nascut sa se scrie pe furate. ori cand doarme toma, ori intre 2 sedinte, ori inainte sa rasara soarele, dupa ce voi fi apucat sa ma cracanez cu gratie in 3 pozitii de yoga.
scriu cu mintea povestile fiecarei dupa-amieze, pe la 4.40, cand cade lumina mai bine peste sepia orasului. evenimentele se inlantuie, am intriga, am zeci de puncte culminante, am metaforele in piept, dar n-am vreme sa ma astern la dactilografiat.
si le las acolo intr-un colt de gand, le amestec cu povestile zilelor urmatoare. vine apoi peste toata tihna nepovestita inca lumii, o bomba in miez de noapte. imi plange ochiul stang o lacrima fix acum, semn ca inima n-a uitat bubuitura care a asternut intre noaptea de miercuri si dimineata de joi un vid greu, ca un carlig cu punct la capatul unui paragraf afara din context.
o bomba ca un zar aruncat pe tabla noptii de jucatorii care nu se mai satura sa distraga atentia masei de la firesc. daca nu cumva firescul sta sa se scrie cu praf exploziv iar naiva sunt eu.
am stat asa cu ochii in tavan si cu bratele pe toma si pe tatalutoma.
ne-am pupat unii pe altii, iar ei s-au culcat la loc, ca barbatii.
numai eu am ramas intr-o suspensie noua, si iar plang.
si nu scriu sa ingrijorez pe nimeni.
suntem bine. viata s-a intors de unde nici nu plecase. lumea e plina de greu. toate neadevarurile sunt bombe. unele bubuie pe dinauntru, altele se aud din strada, altele troznesc sub forma de artificii- fericire de imprumut, lumina fortata, rasete abuzive.
ce-a facut bomba cu mine? m-a trimis iar la viata, la bucuria clipei, la piciorul peste picior si la vinul ..amarui, dar cine sta sa-l mai acuze?
l-am lasat pe toma sa picteze fara sa-i sugerez nimic. a zburdat cu pensula, cu pliculete de ceai, cu servetele, cu mana libera, a desenat oameni, fluturi, autobuze. a varsat apa pe jos si nu m-am suparat. a manjit canapeaua si n-am zis decat: doar pe masa, mami. iar el fiindca n-am strigat, s-a conformat.
a mototolit 2 desene si mi-a zis: for yuki!
adica pentru prietena lui japoneza la care mergem azi. asa stie el sa impacheteze. 
de cand avea vreun an si 4 luni si-a inceput sa picteze, i-am pastrat arta si-am daruit-o oamenilor cu care am zambit. el a invatat ca nimic nu e in van, astfel ca inima pe care o pune in fiecare desen si mototoleala de dupa, sunt dovezile asumarii lui colosale, ca arta nu e a noastra, e a celor pe care ii iubim, a lumii. 
s-a culcat dupa 2 ore de manjeala. am curatat masa de lucru, am documentat cateva opere, am aruncat niste 'erori de tipar', am ales pentru inramare desenul alaturat, pe care toma il explica asa: un humpty dumpty care il spala pe un alt humpty dumpty, cu furtunul.
apoi mi-am pus vinul asta amarui, sa va mai povestesc si voua viata.




marți, 11 august 2015

hai cu rodia printre haters!

cum a fost ieri la spitalul in care urmeaza sa lucrez cu inimi proaspat iesite din operatie, povestesc alta data.
pe scurt, se moare, dar se si spera, se minte, dar se si repara.. trebuie sa stau in focus, n-am voie sa ma dedau la emotii adiacente, care m-ar dezumaniza si m-ar intoarce acasa cu sufletul greu. copiii sunt conectati care la te miri ce aparat si ma vad cu fiecare din ei, poate o data in viata, intrucat niciunul nu sta in post operator mai mult de o saptamana. sunt cateva mii care isi cer si ei dreptul la inima carpita, asa ca ne pozitivam pe banda.
in fine.. e mult de digerat.

pana una alta, la gradinita m-am apucat de dereticat. m-ar pupa maica-mea sa vada cum golesc sertare, arunc vechituri, fac loc, mobilizez copiii la organizat jucarii, pictam un perete fara viata, ne balacim la 45 de grade intr-un lighean albastru.
o rog pe tanti de la bucatarie, in a carei prestanta n-am reusit inca sa-mi depun increderea, sa-mi faca si mie o cafea, daca e.
ea cica are niste treaba; mai tarziu, daca e..
opa!!
peste o ora jumate merg la bucatarie, si-o mai intreb de cafeaua mea, daca e..
ea imi spune ca nu e libera.
eu ii spun ca mi-o fac eu, daca e, numai ca n-am vrut sa intru la ea pe teren.
ea nu stie daca sunt sarcastica sau draguta. eu multumesc oricum, si ies.
termin de pictat peretele, merg in birou, gasesc o apa maro si deduc c-ar fi cafeaua mea. o gust. nimeni nu mi-a mai tras o astfel de palma. e prima doamna de bucatarie, din cele 10 joburi in care m-am petrecut in egipt, care nu-mi gusta entuziasmul.
iau apa tulbure si merg la bucatarie.
ea intreaba: ce-i asta?
eu: ca sa vezi, ca la fel te intreb si eu.
ea e incurcata.
ce zici sa mai incerci una?
sigur, ma linisteste ea cu un zambet dinala care nu trebuie nimanui.
ooof, ce plina e lumea.
cafeaua numaru 2 iese buna, dar la suflet nu se duce.
nu ma intreb unde am gresit, nu e vreme.
printez niste evaluari, planific pentru maine, pup 2 copii, trezesc aproape din somn doua profesoare maritate cu aparatul de aer conditionat. o tanara speranta isi prinde unghia lunga si vopsita cu oja neagra in butonul dozatorului de apa. aau, striga ea ca o zambila.
hai pisi ca se rezolva, numa ca unghiile astea in camera bebelusilor, n-au intrare. deci pana maine le dai alt aspect, ce zici? daca nu te superi, of course.
da da, imi confirma ea cu ruj aprins.
se trezeste toma, imi strang catrafusele, multumesc cui merita si plecam acasa.
dintr-un magazin ieftin imi zambeste o traista de rafie, cu un print fresh: numa fructe si legume, cu stropi de roua pe ele, ca-n publicitatea mintita a hipermarketurilor de succes.
hai ca-i iau una lu tanti de la bucatarie, si-o rog maine sa doseasca in ea toata pungaraia de plastic de care nu mai ai loc sa faci si tu o cafea buna, in bucatarioara gradinitei.
sarsanaua asta fresh, e mare cat un frigider, radical din radical din radical de dragonu rosu.
toma ma intreaba, ca un barbat adevarat: we need it?
we do! raspund eu mai femeiesc ca grija.
luam un porumb copt din strada, il rupem pe dindoua, si ne vedem de drum.
e vremea rodiei, imi striga o lada de pe trotuar. in araba rodia se cheama: romana. nu glumesc.
ee, hai ca de maine mai trimitem la inima niste combustibil, sa mai razbim printre haterii de ocazie. (mami, haters adica rau-voitori)




duminică, 9 august 2015

sens in forma de inima!

am doua imagini care mi-au ramas pe inima, respectiv toma inotand cu o prietena in varsta, in piscina ei cu martini cu gheata. asa m-am bucurat de moment, dar asa as fi vazut-o pe maica-mea hlizindu-se acolo in apa cu toma, ca imi ofteaza laptopul pe piept in timp ce scriu!
apoi am vazut un bunic pupat apasat de nepoata lui. el a intrebat: ce-ti trebuie? ea a zis: tu! el a pupat-o la loc si am simtit cum lumea intreaga s-a topit in iubirea lor. l-am vazut in gand pe taica-mio pupandu-l pe toma si laptopul iar imi ofteaza in timp ce butonez.
cum ne plimba viata prin momente! 
cum zambim sa ascundem greul! cum dam viata noua cu zambetele astea pe jumatate planse!

m-am ancorat in jobul nou. copiii imi rad sincer, m-ar imbratisa, iar eu zic sigur ca da. bucuria aia a reintalnirii, sedimentul emotiei bune. 
subordonatele imi zambesc sceptice, le asigur pe cat pot ca n-am venit sa le controlez, dar vreau sa le simt inima in timp ce se dedica copiilor, iar inima asta nu iese usor din chingi. cuget, planific, zambesc, las ziua sa treaca fara sa ma supar.
toma se integreaza ca un erou, impartasim minuni si griji, doarme 3 ore, iar eu fac pace cu universul.
schimb impresii cu parinti ingrijorati, ii invit sa-si verifice fericirea, ei imi zambesc ca dintr-o alta galaxie. apoi apar copiii lor, care m-au inteles deja.. si temerile se mai evapora.

ma asteapta un job de weekend, o minune de proiect in care ma angajez sa vizitez un spital de copii operati pe cord, sa stam de vorba saptamanal, sa incropim un atelier de desen, sa le dau incredere si sa decorez peretii sectiei de pediatrie cu desenele lor despre care stiu deja c-or sa-mi fure inima.
asa o fericire noua ma imbraca la gandul initiativei asteia, ca n-am cuvinte s-o metaforizez.
imi promit sa mananc multa salata, sa beau smoothieuri groase, inainte sa vizitez spitalul asta guvernamental, ca sa minimizez riscurile expunerii. 
abia astept. mi-era dor de cotloane noi.
imi amintesc neputinta cu care am primit vestea concedierii de acum vreo luna.
greul pe care am refuzat sa-l las sa se instaleze, optimismul orb cu care am stiut, am vrut sa stiu, ca sunt mai necesara altor suflete, macar pentru moment.
imi fotografiez oboseala in oglinda liftului. ca si cum vreu sa verific ca nu ma mint.
il intreb pe toma daca e fericit ca suntem impreuna la gradinita. imi raspunde cu un yes mai asumat ca o hotarare guvernamentala. 
ma topesc spaland apoi vase si rufe, dar inima nu se vaita. beau o bere. am planuri noi. sensul e iar prietenul meu!

luni, 3 august 2015

don't be afraid of your fears!

in taxi toma isi vede de ganduri pe partea lui de carosabil.
incerc sa il protejez cumva de vreo eventuala zdruncinatura, care l-ar apropia cu gura de fereastra deschisa, dar el imi da mana la o parte: leave me alone mami.
eu trag mana si oftez. ii dau spatiu si-mi ancorez totusi intentiile intr-o eventuala anticipare a zdruncinaturii de care ma tem.
ma pierd si eu in dreapta haosului. am senzatia ca parca taman azi toata lumea se angajeaza in depasiri riscante. taximetristul n-a zambit deloc de cand ne-am urcat. un nefericit!
pe o motocicleta un tata cracanat, o nevasta adunata, un bebelus de vreo 9 luni sa zic, dormind in brate la maica-sa si-un alt copil de vreo 9 ani, pe coada motorului. gonesc toti 4 intr-un dans nebun, pe care daca nu-l marchez aici, mi-e ca-l ia viata ca atare. fratele mai mare nu se tine de ni mic!
are mainile sigure pe genunchii ascutiti. abdomenul ii e ancorat bine in profilul maica-sii, care insa n-are timp de el, ocupata fiind cu somnul cumva nelinistit al bebelusului din poala-i.
vizitiul, capul familiei, motoristul, tureaza cu incredere. 4 personaje care-si vad de propriile povesti in povestea colectiva a drumului lor catre cine stie?
ce sa fac eu cu imaginea asta?
ce sa invat eu despre ea? sa invat ca viata e acum si ca nu stim nimic despre mai incolo?
sa invat ca oricat de greu pare la tine in cerc, e loc de mai greu in cercuri vecine? 
ca oricat de importante iti sunt convingerile, mai faci si concesii si nu mai pierzi timp sa le regreti?
ca oricat de conectati am fi la aceeasi poveste universala, in definitiv echilibrul propriu tine de fix fiecare din noi. te tii sau te pierzi. dormi sau afli. castigi daca trebuie, sau pierzi daca nu e de tine.
n-am indraznit sa ma urc pe un motor pana acum. 
m-o convinge toma in adolescenta lui zbuciumata, si m-o da o tura usurel cand mi s-or mai fi asezat fricile.
si ne-om opri la cafeneaua din strada si-om bea in cinstea vietii care goneste fara scrupule, fie praf, fie ambuteiaje.

duminică, 2 august 2015

cum fugim de viata, pe internet

ziua curge calda, intensa, transpirata, revelata.
ne zgaim la piramide, ne imaginam cum era cand era, il intrebam pe toma ce simte, el se grabeste sa nu-i placa, pana nu intelege.
urcam prietena din romania pe cal si-o lasam sa se elibereze. toma ii face cu mana. be careful biancaaa!
imi lipesc spatele de o piramida si stau acolo in neclintirea vremii. inchid ochii in linistea asta mare si-o respir calda cum vine ea.
gresesc incercand sa-mi verific gandurile, apoi inteleg ca astfel de momente sunt despre ne-gand. 
imi imaginez iar proiectul global al ne-aerelor conditionate. visul meu din sertar, cum ar spune italienii.
vad o lume neelectronica stand de vorba deadevaratelea. cum mai stam si noi azi din cand in cand si simtim ca ne apropiem de perfect, ca reusim sa luam clipa prin surprindere, apoi ne surprinde banalul pe noi, si uite cum ne grabim sa postam pe vreun mediu ireal, ce-am trait noi in real si ne-a placut.
tot internetul asta e si el o frica. e frica omului de stat drept in fata restului de oameni.
frica de nestocare. frica de pierdut informatia printre degete. frica de fuga. fugim prin pozele alora care au avut curajul sa fuga, dar care se tem de alti demoni, pe care n-au apucat poate sa ni-i impartaseasca, tot de frica.
fugim prin replicile oamenilor care stiu sa spuna mai bine ca noi, si trece ziua fara sa incercam sa ne spunem noua insine un adevar util.
ne-am dedublat, de frica.

ne scriem lacrimile pe dinauntru si fortam zambetele pe facebook. e totusi semn ca pozitivul se screme spre perpetuare. fals asa, dar isi da silinta.

sare toma pe viu in baltoaca vie si-l postez fuga pe internet, sa dau si lumii viata. sa ma dau mare ca uite cum traiesc eu deadevaratelea si colo si colo, si-n real si-n fantastic, si-n adevar si-n minciuna. 
obosesc totusi de-atata concret. in felul asta il reped pe toma poate prea devreme. caldura ne topeste bunul simt. 
se arunca toma imbracat, in piscina cu apa de alaltaieri. nici nu ma supar. bianca zice: hai ma cori ca-mi pare bine c-am venit si te-am vazut relaxata langa copilu asta. imi place asa.
vine noaptea. aduce si niste sfarseala pentru entuziasmul lu toma. il spal pe cap cu urlete.
ne impacam si povestim in soapta, pe perna.
arunca el 3 injuraturi de inceput de golaneala, cum fac toti baieteii cand descopera vulgarul.
o sa se supere mamaia de la pucioasa, dar eu tot postez ce-a rostit copilu: penis, penis, penis. 
eu am zambit obosita.
you don't shout anymore? ma intreaba el surprins.
no, I don't. si-l pup.
and tati doesn't shout?
no. do you think we shout too much? intreb eu incarcata de vinovatia parentingului pe alocuri neasumat.
no, not too much! 
multumim, atunci!
as fi vrut sa va scriu mai multe despre obsesia internetului, despre cum nu mai putem noi sa ne bucuram fara sa impartasim sau sa judecam fara sa traim sau sa visam fara sa contureze altul visul inainte, de parca ochii altuia tre sa se inchida ca sa inceapa visarea noastra. of.


sâmbătă, 1 august 2015

toma respira ca un om mare

gazduiesc in cairoul inimii o prietena din romania, pentru vreo saptamana.
o plimb prin praf cat e ziua de lunga, ii arat metropola si-i masor cu puterea constiintei zambetul curat al fiecarei revelatii.
asa vin unele raspunsuri, intr-un haos canicular, in urlet de rugaciune, in gaz de tuk tuk, in ceai cu menta si cu 2 de zahar.
ne hlizim ca sa nu ne vaitam, mancam pe nefoame, povestim din vieti impachetate deja, concluzionam pe fuga adevaruri simple. 
toma isi canta englezismele printre istorisirile noastre de femei-gata.
imi place vizita ei in viata noastra. m-a ajutat universul si c-un nejob, astfel ca putem sa cutreieram in voie, pe unde stiu deja ca miroase a spirit.
vantul bate cald, strada freamata, oamenii zambesc intr-un welcome to cairo perpetuu.
intelegem ca viata e grea si colo si colo, ca inima bate uneori ca nebuna, alteori din inertie, in orice limba s-ar conversa pulsurile.
ca unii oameni inteleg mai repede, fiindca au suferit mai mult sau ca altii par sa nu inteleaga nimic, dar ce stim noi despre tacerile lor?

sunt mandra sa-i arat un tahrir cuminte, la aproape 4 ani de cand l-am tras in piept cu gaz lacrimogen cu tot, indragostita de revolutionarul meu lung si cinstit. mi se deruleaza ca un diapozitiv imaginea milioanelor de protestatari, a elicopterelor circumspecte, a fumului greu, a emotiilor amestecate, a iubirii aleia de inceput, care e in sine o revolutie.

toma respira ca un om mare. calca impacat pe urmele neimpacatilor. 
duce mai departe lupta pacii. inmoaie sufletele ranitilor, rescrie sperantele debusolatilor. 
dau o lira si-l masor, la drumu mare. are 12 kg si 93 de cm. un metru aproape de initiativa. 
sare in 2 baltoci, de 8 ori. bianca e fericita sa-l vada liber.
el o canta in slagarele lui si-i deseneaza un humpty dumpty dintr-o bucata, cand ne asezam la o terasa.
uite ca am nascut un copil si-l port cu mine prin viata. il adaptez la greu, cum ma adapteaza el la minune.
simbioza mersului inainte cu fruntea sus si cu talpa in baltoaca.
visul ochilor mei deschisi, sau inchisi, stralucind de nemaipomenit.