tomica bosumflica

trebuie sa scriu despre grija asta care ma apasa si poate se vor gasi mamici care s-au confruntat cu ea la un moment dat.

spre marea mea bucurie, toma e de un entuziasm contagios. rade des, zambeste strengareste, pe jumatate daca e adormit sau generos daca abia a mancat. m-a cadorisit viata cu hohotele lui cristaline si-mi promit in fiecare dimineata sa nu las vreo grija sa le umbreasca. stiu ca daca le asez in centrul obiectivelor mele mai nesigure sau mai curajoase, restul se aranjeaza, greul doare mai putin, incertul nu mai apasa.

l-am tot plimbat din primele zile de viata, mai in brate, mai in esarfa, mai in carucior.
cand e in bratele mele sau ale lui tati, e senin, exploreaza intens fiecare copac, om, cutie postala, legumele si fructele de la fiecare colt de strada, magarii, muntii de gunoaie care asezoneaza relieful desertic al egiptului.

cand e in carucior, nu se vaita, dar asuma o moaca morocanoasa, de parca are de carat in constiinta toata tristetea bebeluseasca.
cant, ii vorbesc in romaneste despre fiecare om care se holbeaza la noi(sunt singura capra tunsa scurt intr-un cartier de cam 3 mil. de oameni.. iar el singurul bebe in carucior, prin pietroaiele razei corespunzatoare celor 3 mil):
'uite tomica la baiatu ala care sta cu gura cascata sau uite si la doamna asta ce rochie cu volane si-a tras. crezi ca i-a dat-o cineva sau si-a facut-o pe comanda?'. Imi place ca pot sa vorbesc tare, fiindca nimeni nu intelege romaneste. cuvintele cad grele iar soiul asta de libertate de expresie imi gadila curajul.. in fine.. treaba e ca oricat m-as maimutari impingand la carucior, toma ramane trist cumva.

oare cauza morocanelii sa fie praful, gunoaiele de pe jos, fumul tuturor tevilor de esapament care ne sfideaza, infernalul claxoanelor?
sau poate plasarea asta nedorita, intr-un scaun mergator, departe de bratele noastre calde si sigure? 
imi da senzatia ca e bucuros ca l-am scos afara dar din caruciorul ala alege sa nu zambeasca.

incerc sa fac mersul murdar cat mai scurt cu putinta si ne oprim in cel mai apropiat spatiu verde. il duc aproape de copaci, de frunze, le cerceteaza cu nasul, cu mana, dar pastreaza o nemultumire mai mare ca varsta lui, sperand poate ca intr-un final ma convinge sa-l iau in brate si sa fac pierdut mijlocul asta nefericit de transport.

sau poate e doar o faza, pe care o s-o depasim curand. 
un lucru e clar. traim intr-un oras murdar, iar el, cel mai autentic omulet din viata noastra ne roaga cu moaca asta voit bosumflata sa facem ceva!

o sa va scriu cum decurg plimbarile pe la pucioasa. inima imi promite deja niste zambete..