toma iubeste sa mearga cu autobuzul prin toate hartoapele cairoului si incerc sa-i satisfac bucuria asta care ne costa o lira, de cate ori sunt in deplinatatea facultatilor fizico-moral-ingaduitoare.
azi eram mult prea obosita, dar el a insistat sa mergem cu femeile de serviciu de la gradinita, pana la autogara cea mai apropiata, respectiv la 2 km distanta de mers pe jos, de unde urma sa ne urcam in prima rabla care se incumeta sa ne asume la bord, din mers desigur, nu pe opritelea.
le-am balacarit pe fete tot drumul, explicandu-le ca au trait degeaba, ca nu se poate sa mergi juma de h pe jos pana la autobuzul care te duce acasa in 10 min, in 2016, chiar si pe cea mai rupta centura a cairoului.
nu exista alta varianta mis corina, asa mergem de 3 ani. numai taxiul scurteaza.
cum ma? cand orasul bubuie de descreierati care conduc microbuze, tuk tuk uri, jumatati de autobuze. cum sa-ti imaginezi ca intre legaturi se merge juma de h pe jos? le-am spus numele tuturor strazilor pe care le-am parcurs, le-am facut harta scurtaturilor si i-am zis lu toma: e ultima data cand mai mergem pe traseul asta.
am inteles, mi-a raspuns si i-a soptit uneia din fete: te iubesc. ea a raspuns ca si ea, deci in toata dezamagirea mea fata de skillurile lor orientative, el gasise intelegere.
iar voua prapaditelor, o sa va arat cairoul pe care nu-l stiati. va duc unde e porumbu copt mai ieftin, la caruta cu banane locale, la statia de microbuze pe care n-ati banuit-o in 3 ani.
toma are in mana un balon, eu am 2 traiste si-o oboseala pe care imi vine s-o las in autogara, dar tin la ea.
ne urcam in al 3 lea autobuz, sa-l numim, plin ochi, de ochi care nu inteleg cine e capra asta tunsa scurt, cu gambele dezgolite, cu copil cu balon, cu sictir si incredere deopotriva pe chip.
toma incepe sa regrete incapatanarea, dar nu mai e cale de intors.
langa noi o batrana suna pe cineva si plange. isi sterge lacrimile cu baticul si oboseala mea nelasata la autogara s-a topit.
o bucata din mine sta pe jumatate de scaun, tinandu-l pe toma in brate, iar o alta bucata iese din mine si-o imbratiseaza pe batrana asta care zice: 500, pai de unde? io n-am nici 400. si n-am mai inteles, ca nu m-ar fi ajutat s-o ajut.
ne-am dat jos la tribunal, am mers prin praf pe langa un cal, o fetita desculta, o gratie cu lipii calde, depusa pe trotuar. toma meriti o inghetata, asa fiindca m-ai dus prin tot sfarsitul asta de lume, sa-mi reconsider neajunsurile.
nu ma mai dureau nici traistele, nici gambele, nici ne-cina, nici gandurile.
pe batrana care n-are nici macar 400, dapai 500, n-o s-o mai vad. o s-o uit poate pana maine. ca asa e cairoul, zvanta lacrimile cu praf, mintind nedurerea.
azi eram mult prea obosita, dar el a insistat sa mergem cu femeile de serviciu de la gradinita, pana la autogara cea mai apropiata, respectiv la 2 km distanta de mers pe jos, de unde urma sa ne urcam in prima rabla care se incumeta sa ne asume la bord, din mers desigur, nu pe opritelea.
le-am balacarit pe fete tot drumul, explicandu-le ca au trait degeaba, ca nu se poate sa mergi juma de h pe jos pana la autobuzul care te duce acasa in 10 min, in 2016, chiar si pe cea mai rupta centura a cairoului.
nu exista alta varianta mis corina, asa mergem de 3 ani. numai taxiul scurteaza.
cum ma? cand orasul bubuie de descreierati care conduc microbuze, tuk tuk uri, jumatati de autobuze. cum sa-ti imaginezi ca intre legaturi se merge juma de h pe jos? le-am spus numele tuturor strazilor pe care le-am parcurs, le-am facut harta scurtaturilor si i-am zis lu toma: e ultima data cand mai mergem pe traseul asta.
am inteles, mi-a raspuns si i-a soptit uneia din fete: te iubesc. ea a raspuns ca si ea, deci in toata dezamagirea mea fata de skillurile lor orientative, el gasise intelegere.
iar voua prapaditelor, o sa va arat cairoul pe care nu-l stiati. va duc unde e porumbu copt mai ieftin, la caruta cu banane locale, la statia de microbuze pe care n-ati banuit-o in 3 ani.
toma are in mana un balon, eu am 2 traiste si-o oboseala pe care imi vine s-o las in autogara, dar tin la ea.
ne urcam in al 3 lea autobuz, sa-l numim, plin ochi, de ochi care nu inteleg cine e capra asta tunsa scurt, cu gambele dezgolite, cu copil cu balon, cu sictir si incredere deopotriva pe chip.
toma incepe sa regrete incapatanarea, dar nu mai e cale de intors.
langa noi o batrana suna pe cineva si plange. isi sterge lacrimile cu baticul si oboseala mea nelasata la autogara s-a topit.
o bucata din mine sta pe jumatate de scaun, tinandu-l pe toma in brate, iar o alta bucata iese din mine si-o imbratiseaza pe batrana asta care zice: 500, pai de unde? io n-am nici 400. si n-am mai inteles, ca nu m-ar fi ajutat s-o ajut.
ne-am dat jos la tribunal, am mers prin praf pe langa un cal, o fetita desculta, o gratie cu lipii calde, depusa pe trotuar. toma meriti o inghetata, asa fiindca m-ai dus prin tot sfarsitul asta de lume, sa-mi reconsider neajunsurile.
nu ma mai dureau nici traistele, nici gambele, nici ne-cina, nici gandurile.
pe batrana care n-are nici macar 400, dapai 500, n-o s-o mai vad. o s-o uit poate pana maine. ca asa e cairoul, zvanta lacrimile cu praf, mintind nedurerea.
Comentarii
Trimiteți un comentariu