cea mai grea intrebare

m-a intrebat cand ieseam din supermarket, asa inquisitivo-senin cum umbla el prin viata, mami cand o sa mor nu mai misc? nu mai pot sa fac aaa, sa tip sau ceva?
mi s-au blocat mecanismele sinelui. m-am temut sa expir. mi s-a umplut gura de aer care urla sa iasa la praf, dar nu eram gata sa vorbesc. si cu frica asta ce fac? vizualizez intrebarea sau fug de ea in primul raspuns?
cand murim, ma strecor eu in drama sa nu las copilu singur, corpul se opreste. noi traim intr-un corp fizic, care daca e sanatos s-ar putea sa ne tina mult. adica nu e neaaparat o garantie, dar..
adica sa nu mancam fake, stiu, ma asigura el plictisit de povetele mele anti-zahar.
deci cand murim nu mai respiram?
nu mai respiram ca se opreste corpul care ne-a servit, dar sufletul nu moare niciodata. el sta viu pentru oamenii care ne-au iubit si pe care i-am bucurat.
nu ma intreaba ce e sufletul. iar neintrebarea asta pune liniste peste frica dezbaterii. el stie de unde vin emotiile ca l-am crescut cu inima la vedere.
la scara blocului gasim un soricel mort. zic uite, corpul soricelului asta nu mai misca.
e mort. rosteste el, sa auda cum suna negrul.
urcam scarile iar el ma asigura: am super muschi.
eu intorc placa: fiindca nu mananci prea mult fake.
el se impiedica. de 2 ori. doar ca sa-mi arate ca treaba asta cu ne-fake-ul nu merge asa adusa in orice discutie. ba mai mult incurca atunci cand argumentul iese din sfera usor-explicabilului.
imi vin in minte atatia oameni dragi care au pierdut oameni dragi.
despre mersul lor greu inainte, despre piedicile acceptarii, o sa-i explic poate alta data.
am ajuns in casa. traim. e dintr-o data minunat si suficient.