prima obsesie a lui toma a fost legata de ceasuri.
avea cam 2 ani cand a inceput sa identifice fiecare ceas din proximitatea pasilor/ ochilor lui si l-a tinut nevoia respectiva vreun an.
apoi sigur ca nu s-a rupt in totalitate de cautarea asta, dar a lasat-o mai moale.
a inceput de ceva vreme sa simta cand au trecut 5 minute, sa ceara sa afle cat dureaza o zi, cat inseamna jumatate de zi, ce e timpul de fapt, dar nu acolo in ceas, ci afara, in viata.
ma intreaba pe dos: cate saptamani sunt intr-o zi, cand e toamna si mai ales cand o sa ninga?
in romania din inima mea toma, miroase a toamna deja, asa imi spun statusurile romanticilor de pe facebook, dar in egiptul nostru ii da cu vara, cu maneca scurta, cu somn dezvelit, cu ploaie neplouata de poate 9 luni.
in romania copilariilor mele o sa ninga putin dupa ce vei fi implinit tu 4 ani rotunzi si magici, dar in egiptul nostru uscat, poate ca doar o maneca trei sferturi o sa marcheze `transhumanta` asta care nu e decat un cuvant de acasa, nimic de batut in cuiul clipei.
zilele se scurg in saptamani, nu invers, mai adaug.
a da, ai mai zis asta. ma linisteste el, cu memoria lui de ceas.
auzi mami, de ce nu m-ai pus ieri sa ma uit la tableta 5 minute cum am zis?
fiindca te-ai luat cu altele si ai uitat. uite poti sa te uiti acum, dar numai 5 minute.
eu nu vreau acum! eu am vrut in that tomorrow. ma doare durerea lui si nu apas cu yesterday -ul meu corect peste tomorrowul lui gresit plasat.
simt cum isi asuma ireversibilitatea timpului, iar el simte ca simt si-mi spune ca celui mai organic confident: that tomorrow will never come back.
ar vrea sa planga, dar eu stau ca un munte de nelacrimi langa el si il imbrac in forta.
tomorrow never dies, ma dau eu desteapta.
who dies? what dies? intreaba el intrigat de un nou cuvant greu ca timpul.
spuneam ca avem tot timpul din lume sa ne iubim, impachetez eu discutia si il imbratisez, ca sa opresc timpul.
avea cam 2 ani cand a inceput sa identifice fiecare ceas din proximitatea pasilor/ ochilor lui si l-a tinut nevoia respectiva vreun an.
apoi sigur ca nu s-a rupt in totalitate de cautarea asta, dar a lasat-o mai moale.
a inceput de ceva vreme sa simta cand au trecut 5 minute, sa ceara sa afle cat dureaza o zi, cat inseamna jumatate de zi, ce e timpul de fapt, dar nu acolo in ceas, ci afara, in viata.
ma intreaba pe dos: cate saptamani sunt intr-o zi, cand e toamna si mai ales cand o sa ninga?
in romania din inima mea toma, miroase a toamna deja, asa imi spun statusurile romanticilor de pe facebook, dar in egiptul nostru ii da cu vara, cu maneca scurta, cu somn dezvelit, cu ploaie neplouata de poate 9 luni.
in romania copilariilor mele o sa ninga putin dupa ce vei fi implinit tu 4 ani rotunzi si magici, dar in egiptul nostru uscat, poate ca doar o maneca trei sferturi o sa marcheze `transhumanta` asta care nu e decat un cuvant de acasa, nimic de batut in cuiul clipei.
zilele se scurg in saptamani, nu invers, mai adaug.
a da, ai mai zis asta. ma linisteste el, cu memoria lui de ceas.
auzi mami, de ce nu m-ai pus ieri sa ma uit la tableta 5 minute cum am zis?
fiindca te-ai luat cu altele si ai uitat. uite poti sa te uiti acum, dar numai 5 minute.
eu nu vreau acum! eu am vrut in that tomorrow. ma doare durerea lui si nu apas cu yesterday -ul meu corect peste tomorrowul lui gresit plasat.
simt cum isi asuma ireversibilitatea timpului, iar el simte ca simt si-mi spune ca celui mai organic confident: that tomorrow will never come back.
ar vrea sa planga, dar eu stau ca un munte de nelacrimi langa el si il imbrac in forta.
tomorrow never dies, ma dau eu desteapta.
who dies? what dies? intreaba el intrigat de un nou cuvant greu ca timpul.
spuneam ca avem tot timpul din lume sa ne iubim, impachetez eu discutia si il imbratisez, ca sa opresc timpul.
Comentarii
Trimiteți un comentariu