sâmbătă, 17 septembrie 2016

revelatia scufundarii de suprafata

marchez minunile ultimei saptamani, cat beau un vin de mango, sa-i dea dumnezeu sanatate lu tatalutoma si sa-i tina viu mestesugu.
am dormit cuminte sub stele, m-am holbat la luna, i-am zis marii toate ofurile, ea le-a luat, le-a balacit si-a facut din ele spuma.
am meditat la 6 dimineata, cand numai eu si stele de mare eram treze si mi-am formulat mantre noi, de sezon cu briza.
mi-am verificat temerile, binecuvantarile si-am incropit cateva terapii de grup cu o mana de prieteni de nadejde.
mi-am pus o masca de snorkeling [made in italy, cumparata din canada de catre un prieten egiptean acum 25 de ani] si am vazut marea rosie pe sub captuseala.
am respirat egal pe deasupra lantului de corali grasuti, mai roz si mai mov si m-am minunat la gandul inmultirii lor asexuate, in timp ce noi dezbatem dileme gri pe uscat.
am vazut ciucuri de vegetatie balanganindu-se intr-un dans in care `inainte` si `inapoi` nu preseaza cu nicio consecinta.
bancuri de pesti ingusti si lati, rotunjori si taiosi, poate ca vreo 10 specii diferite am reusit sa identific in minutaria de timp subacvatic in care m-am abandonat.
imi placea cum mi se incetinisera gandurile. incercam sa numar pestii, apoi mintea a refuzat efortul. ce atata sens?
minunea era sensul de data asta.
o ploaie de pesti minusculi, cat degetele de la picioarele lu toma, se grabeau bezmetici care unde. poate ca se nascusera atunci. atat cat sa-mi permit sa celebrez viata, in burburucii ei.
e bun dedesubtul marii, ca uite ne arata ca nu suntem numai noi aici.
ca toate luptele in care ne angrenam constiinta pe uscat, se dizolva in magia roz cu mov, cu negru si cu verde si cu cine mai stie cate culori oi fi vazut si am uitat.
pe deasupra celui mai bogat recif, am simtit o caldura in stomac.
ca asa le place coralilor sa traiasca, doar pana unde patrunde lumina in apa.
am simtit viata subapei, mi-am auzit respiratia tubulara, in teama de a nu cadea pe infloriturile alea calcaroase, sa distrug mandrete de ecosistem si desigur corp uman in care mi-e dat sa-mi perpelesc spiritul.
descoperisem o liniste noua. am asezat-o pe patul inimii, langa pacea lunii pline care avea sa reduca orizontul la alb si negru, mat si stralucitor, reflexie si refractie, zbateri si cumintenii pe aceeasi pagina.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu