Vreau să scriu despre o experiență grea dar revelatoare în oful ei, fiindcă așa îmi place mie să mă salvez de la cumpene de-ale sufletului prin plonjarea într-o dramă infinit mai mare decât nemulțumirea mea curentă. Un fel de when you feel helpless help someone, concept asupra căruia mă tot aplec din optimism la nevoie.
Lucram ieri cu o clasă de copii de ciclu primar. Cântam, jucam niște jocuri de pronunție în limba engleză, precizam că atunci când mă supăr pe vreunul din ei, el/ea trebuie să spună: sorry, ms, iar atunci când le fac un compliment ar fi indicat să răspundă: thank you, ms. Și cum vorbeam eu răspicat în fața a 25 de copii, din spatele clasei a venit un băiat cu tulburări de spectru autist, o afecțiune generos de nefastă, răspândită în toate școlile și grădinițele cu care am avut șansa să colaborez. M-a luat de mână. Eu am continuat să lămuresc ce aveam de lămurit adresandu-mă clasei. Palma lui era călduță. Mă manifestam ca și cand el nu exista, dar noi doi eram acum niste prieteni muți uniți în încredere. Copiii ne priveau suspect de îngăduitori. M-am gândit: iubirea transpare. Am învins. toți.
I-am întrebat ce le place să mănânce, asta fiind tema atelierului. Ei au început să enunțe feluri de mâncare. El se juca în părul meu. L-am întrebat: what do you love to eat? A zis: nu! Nu era gata.
Am continuat să comunic cu restul clasei. El a continuat să se joace cu părul meu. Mama ta are parul lung? M-am întors. Da, a zis făra să mă privească.
Le-am cerut copiilor să vină la tablă să deseneze mancarea favorită urmând ca cei rămași în bancă să ghicească în engleză numele preparatelor.
L-am întrebat și pe el: care e mâncarea ta preferata? Nu!
Hai la tabla să incerci s-o desenezi. A luat Creta si a scris: 1+1=2. O fata din bancă a râs. Am privit-o dezamăgită. Ea a zis: sorry ms.
El a zis pppp...izza.
Super, am strigat. Deseneaz-o. A făcut un triunghi timid și pe el a trasat vreo 7 linii apăsate: cas ca val. Cas ca val. Cas ca val. Cheese, am suprapus eu varianta pentru care ma aflam la fața locului.
I-am mulțumit. Apoi am facut 3 exerciții de respiratie cu un băiat timid si am punctat cat de important e aerul tras în piept cu încredere.
Am plecat din clasa recunoscătoare.
Si poate ca meseria mea e datul de încredere, de șanse. Deschisul inimilor si învățatul vieții împreună, cu toate greurile personale la un loc.
Visez la o lume in care tulburările sunt doar particularități care invită la altfel de deschidere. Desigur că n-am eu toate răspunsurile, dar ieri cand m-a întrebat viata: cori, ti-e frica de ce nu cunoști? Am zis: nu-mi permit frica asta.
Lucram ieri cu o clasă de copii de ciclu primar. Cântam, jucam niște jocuri de pronunție în limba engleză, precizam că atunci când mă supăr pe vreunul din ei, el/ea trebuie să spună: sorry, ms, iar atunci când le fac un compliment ar fi indicat să răspundă: thank you, ms. Și cum vorbeam eu răspicat în fața a 25 de copii, din spatele clasei a venit un băiat cu tulburări de spectru autist, o afecțiune generos de nefastă, răspândită în toate școlile și grădinițele cu care am avut șansa să colaborez. M-a luat de mână. Eu am continuat să lămuresc ce aveam de lămurit adresandu-mă clasei. Palma lui era călduță. Mă manifestam ca și cand el nu exista, dar noi doi eram acum niste prieteni muți uniți în încredere. Copiii ne priveau suspect de îngăduitori. M-am gândit: iubirea transpare. Am învins. toți.
I-am întrebat ce le place să mănânce, asta fiind tema atelierului. Ei au început să enunțe feluri de mâncare. El se juca în părul meu. L-am întrebat: what do you love to eat? A zis: nu! Nu era gata.
Am continuat să comunic cu restul clasei. El a continuat să se joace cu părul meu. Mama ta are parul lung? M-am întors. Da, a zis făra să mă privească.
Le-am cerut copiilor să vină la tablă să deseneze mancarea favorită urmând ca cei rămași în bancă să ghicească în engleză numele preparatelor.
L-am întrebat și pe el: care e mâncarea ta preferata? Nu!
Hai la tabla să incerci s-o desenezi. A luat Creta si a scris: 1+1=2. O fata din bancă a râs. Am privit-o dezamăgită. Ea a zis: sorry ms.
El a zis pppp...izza.
Super, am strigat. Deseneaz-o. A făcut un triunghi timid și pe el a trasat vreo 7 linii apăsate: cas ca val. Cas ca val. Cas ca val. Cheese, am suprapus eu varianta pentru care ma aflam la fața locului.
I-am mulțumit. Apoi am facut 3 exerciții de respiratie cu un băiat timid si am punctat cat de important e aerul tras în piept cu încredere.
Am plecat din clasa recunoscătoare.
Si poate ca meseria mea e datul de încredere, de șanse. Deschisul inimilor si învățatul vieții împreună, cu toate greurile personale la un loc.
Visez la o lume in care tulburările sunt doar particularități care invită la altfel de deschidere. Desigur că n-am eu toate răspunsurile, dar ieri cand m-a întrebat viata: cori, ti-e frica de ce nu cunoști? Am zis: nu-mi permit frica asta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu