Mă doare capul. Nu mă vait, dar mă vait. S-au strâns multe de-ale inimii, iar dacă nu le aștern mi le amestecă timpul cu de-ale ne-inimii.
Am tot umblat cu Tao ciorchine la piept pe la atelierele de la grădiniță, l-am alaptat în troleul 86, l-am lăsat de-a busilea la bancă până mi-am instalat serviciul de on-line banking. A râs și el la lume, a lins niste scaune, a adormit când n-a mai putut.
Și când veneam cu el acasă m-a lovit revelația asta pe care desigur n-o am numai eu, dar fix acum m-a atins si pe mine. Și anume că sistemul de invatamant nu pregătește copiii pentru viață ci deserveste o inerție a aproape- inutilului din care scapă cine poate. Mereu m-a interesat cat pot copiii sa aplice din ceea ce li se cere să învețe. Cata engleza, de ex, apuca sa practice din materia stufoasa pe care o parcurg in 12 ani pana pe la primul interviu de job.
Dacă lor nu li se explica la timp concretul a ceea ce sunt forțați sa asume atunci deprind un automatism bolnav al servirii sistemului sau aleg să nu mai investească niciun efort si să-și exaspereze părinții blocati în frica neimplinirii.
Visez la un învățământ care să se asigure de punerea în practică a cunostintelor dobândite de elev la fiecare etapă de evolutie. Nu trecem mai departe până nu asumam un minim de practicalitate. Nu ne razbunam pe copil confiscand tableta până nu vorbim deschis cu el despre adictia asta. E greu, stiu. Aproape imposibil sa aduci un copil dinspre tableta spre teme. Dar poate nu temele sunt solutia. Eu vreau sa cred ca nu temele sunt raspunsul. Parintii le datorează copiilor timp. Profesorii le datoreaza elevilor discuții. Ne datoram unii altora deschiderea sufletelor. Ca sa nu ne pierdem. Să nu ne irosim ispasind pedepse.
Cam așa mă gândeam azi pe sub durerea de cap. Uneori as reforma scoala. As minimiza necesarul, as scoate inimile din piept si as pune esențialul in practică.
Am tot umblat cu Tao ciorchine la piept pe la atelierele de la grădiniță, l-am alaptat în troleul 86, l-am lăsat de-a busilea la bancă până mi-am instalat serviciul de on-line banking. A râs și el la lume, a lins niste scaune, a adormit când n-a mai putut.
Și când veneam cu el acasă m-a lovit revelația asta pe care desigur n-o am numai eu, dar fix acum m-a atins si pe mine. Și anume că sistemul de invatamant nu pregătește copiii pentru viață ci deserveste o inerție a aproape- inutilului din care scapă cine poate. Mereu m-a interesat cat pot copiii sa aplice din ceea ce li se cere să învețe. Cata engleza, de ex, apuca sa practice din materia stufoasa pe care o parcurg in 12 ani pana pe la primul interviu de job.
Dacă lor nu li se explica la timp concretul a ceea ce sunt forțați sa asume atunci deprind un automatism bolnav al servirii sistemului sau aleg să nu mai investească niciun efort si să-și exaspereze părinții blocati în frica neimplinirii.
Visez la un învățământ care să se asigure de punerea în practică a cunostintelor dobândite de elev la fiecare etapă de evolutie. Nu trecem mai departe până nu asumam un minim de practicalitate. Nu ne razbunam pe copil confiscand tableta până nu vorbim deschis cu el despre adictia asta. E greu, stiu. Aproape imposibil sa aduci un copil dinspre tableta spre teme. Dar poate nu temele sunt solutia. Eu vreau sa cred ca nu temele sunt raspunsul. Parintii le datorează copiilor timp. Profesorii le datoreaza elevilor discuții. Ne datoram unii altora deschiderea sufletelor. Ca sa nu ne pierdem. Să nu ne irosim ispasind pedepse.
Cam așa mă gândeam azi pe sub durerea de cap. Uneori as reforma scoala. As minimiza necesarul, as scoate inimile din piept si as pune esențialul in practică.
Comentarii
Trimiteți un comentariu