mamalutoma

scriu cartile/ siteurile despre anxietatea de separare, care apare la bebelusi in jurul varstei de 7-8 luni. ma gandeam ca toma socializand cu sute de oameni pana la momentul asta, n-o sa aiba probleme, dar iata-ne intorsi din romania  cu dificultati de readaptare , dupa 2 saptamani de rasfat, de purtat in brate de toata lumea, de interactionat cu pisici, catei, gaini, curcani, licurici... se zguduie de plans in fiecare dimineata cand il las la el in clasa la gradi. ma condamna cu toata tristetea lumii pe chip, in timp ce ma indrept spre usa. ii beau lacrimile inainte sa plec, il pup apasat si ii promit ca ma intorc repede, dar oare cum se traduce 'repede' in inima lui? nu stiu eu bine cat de incet trece repedele cand greul doare pana la plans? inchid usa ne-buna de nimic. ma duc in treaba mea fara sens si-l aud infundat cum ma cearta inca. am noroc insa ca in el, ca si in mine, ca si in tatal lui e bine sadita dragostea de oameni. si un bebelus indraznet se apropie de ...

mi-am dus baietii acasa. din dor de oameni si de locuri, din nevoia de a-l conecta pe vlastarul de toma cu jumatatea romaneasca de radacini si apoi din dorinta de a-i arata lu tatalutoma unde m-am facut mare, unde am ras si am plans la inceputuri, unde imi zboara inima cand soarele egiptului nu ma incalzeste cu nimic. atat de mult mi-am umplut sufletul in astea 2 saptamani ca nu stiu carei povesti sa-i dau intaietate, neranindu-le pe celelalte. aleg sa vad calatoria asta ca pe o bratara vie. un fir epic subtirel, ornat din loc in loc, din om in om cu cate un nod emotional, o lacrima de bucurie, o imbratisare apasata, un zambet curat, un oftat prelung. o sa incerc sa punctez cateva din nodurile care au dat sens bratarii si fara de care inima mea n-ar mai sti sa bata. primul e plansul meu pe furis, in avion, cand toma si tatalutoma dormeau cuminti, iar eu nu ma mai gaseam de nerabdare. apoi e plansul alor mei la intalnirea cu tomica, in padure la vlasia. nu ca ma dau sora cu cod...

sunt la birou. stranut din 5 in 5 minute de 3 ore deja. bucuria venitului acasa mi-a zguduit alergiile. tomica din solidaritate e cu mucii in gura, sa ma ierte maica-mea- cititoarea mea inlacrimata, pentru aceasta exprimare. fac eforturi sa ma limpezesc, dar nasul nu asculta. cum sa te scuturi de bucurie? si unde s-o trimiti? o lasi asa sa te epuizeze, ca o meriti, e a ta. ai castigat-o plangand de dor un an intreg. am in birou o doamna austriaca, vreo 70 de ani, dichisita si cu suflet frumos. a avut un sot egiptean minunat, au dus o viata de poveste, mai mult in iahtul lor decat pe uscat. el a murit acum 15 ani. ea merge inainte, in tara asta care nu e a ei, dar parca neputand sa se intoarca nici in austria. marile ei bucurii s-au scris aici. austria n-ar intelege-o. cand suntem satule de palavrageala in araba a colegelor egiptence, de tara asta care amana totul de azi pe maine, de o lipsa dureroasa de simt artistic, ne uitam una la alta si oftam zambind.  azi mi-am pus c...

imi plac oamenii. buni sau rai, instariti sau prapaditi, nu pot fara ei. ma uit cu indrazneala in ochii lor si vad povesti, le scotocesc sufletele si scot confesiuni, le spun greutatile mele atunci cand cred ca sunt pierduti, ii imbratisez daca plang. tata lu toma e un socialist si el, poate mai curat ca mine in dragostea fata de oameni, astfel ca adesea uita de el, de timp, uita sa vina acasa, fiindca egiptul e plin de oameni cu nevoi mai mari ca ale noastre. of.. ma supar cand si cand fiindca am senzatia ca pe omul toma il cresc singura. si ca sa nu-mi apese singuratatea peste umerii astia ascutiti, ma duc printre oameni. il iau pe toma la subrat si mergem sa aflam altii cum o duc? pe ei ce ii doare? am gasit cateva prietene de nadejde in cairoul asta mare. o irlandeza, niste egiptence, o italianca, 2-3 americance, englezoaice si cateva romance- sa le dea dumnezeu sanatate si sa le mai tina prin egipt sa mai mananc si eu cate o ciorba de fasole, o chiftea, o muratura. ma v...

mi-era dor sa scriu. m-am luat cu fel de fel si n-am mai reusit sa tastez nicio poveste desi mintea le-a incropit in diferite randuri in ultimele zile. aleg sa scriu despre dormitul lui tomica pe iarba, poate in felul asta va reamintesc sa va mai tolaniti in cate o gradina/ poiana cand aveti ocazia. umblu mult cu toma pe strazi, prin taxiuri, in vizite, la piata, la gradinita.. il tarnosesc de colo pana colo, il alaptez pe furis, ii cant pe oriunde, ii promit ca mai avem un pic.  cairoul asta nu se odihneste niciodata. urla, protesteaza, claxoneaza, ma tine intr-o stare alerta pe care nu reusesc s-o sting decat in pat.. sau in vreun parc, pe iarba.  astfel ca odata ajunsi intr-un parc, tomica rade plin. stie ca suntem salvati. de-acum numai pasarelele, fluturii, vreo pisica ne vor mai strica armonia. si asa stricaciuni sa ne tot dea tarcoale, ca avem simturile ciulite. eu ma lungesc mereu prima. imi trebuie sa ma incarc, sa ma descarc, sa ma opresc si sa ma pornesc iar...