ma stoarce tara asta de lacrimi in fiecare zi. imi trebuie o vacanta. un masaj. o mancare calda pe care n-am gatit-o eu.
in taxi l-am tinut pe toma in poala si-am citit impreuna o carte. m-a intrebat what s this? cu degetul pe pagina. am zis: that s a doctor. mi-a raspuns: no, it s a tati.
apoi mi-a aratat o doamna de pe pagina urmatoare: that s a mami!
asa vrea el sa vada lumea ca o familie mare. el nu stie functii, joburi, asteptari, indatoriri, dezamagiri.
l-am pupat pe cap gandindu-ma ca ma asteapta o zi grea.
la scoala am concediat o profesoara care mersese un pic prea departe cu neprofesionalismul, in ciuda avertizmentelor repetate. cand a inteles ca vinu apa nu se face si ca datu afara e pe bune, m-a acuzat de implicatii in revolutia egipteana de acum 4 ani si ca as avea probleme mari cu politia, dar cumva daca n-o concediez, ea ma poate ajuta sa scap.
am zambit si-am invitat-o afara, dar ea a urlat, i-au iesit ochii din orbite. m-a durut ca eu o angajasem. ce multe mai am de invatat despre oameni.
in fine, mi-am vazut de zi, desi amenintarile ei amestecate ma bantuiau in rastimpuri.
in curtea scolii, copiii de a treia si a patra organizasera un fel de tombola. vindeau dulciuri nesanatoase si strangeau fonduri pentru un spital de copii cu cancer. ce ironie a bolii!
leo, un romanas, vindea check facut ieri de mama lui. am cumparat 4 felii si-am uitat de suparare. era singura prajitura de casa, din toata scoala. am infulecat 3 felii si una am impachetat-o pentru toma. m-am simtit norocoasa. am iubit coincidenta asta romaneasca si m-am mai incarcat.
am imbratisat niste copii, asistat la o serbare, chiuit de mandrie, aplaudat, imbratisat mame, multumit de prezenta, fugit la alta treaba.
un baiat de a 4 tremura de plans pe o banca. colegii ii mototolisera un carnetel de note personale. l-am rugat sa respire si sa-mi povesteasca. baietii spusesera niste lucruri urate despre el.
totul era pierdut, mi-a zis.
uite ca sa stii: in viitor, cand oamenii or sa-ti spuna lucruri urate, despre care tu stii ca nu sunt adevarate, sa nu mai plangi! fii baiat puternic! cat despre carnetelul mototolit, iti dau eu altul.
de unde?
uite am unul nou in portofel. e aproape ca al tau, numai ca pe coperta scrie ceva ce vreau sa-mi promiti c-o sa faci.
promit!
l-am luat de mana in birou, i-am dat carnetelul meu gol, pe care scria smile!
a zambit. thank you miss.
alta coincidenta divina!
primesc un telefon. sunt chemata la o doamna care poate sa-mi fie superioara daca vrea, sau nu neaaparat, daca stiu cine sunt.
concediata de dimineata trecuse pe la doamna asta.. directoare sa-i zicem.
sunt invitata sa aduc niste documente care insa nu sunt conforme cu asteptarile si doamna imi spune ca nu fac nimic in scoala.
ii raspund ca fac minuni, dar ca poate nu sunt documentate in maniera in care dansa se astepta.
ia un document adus de mine la intamplare si zice: asta e o gluma.
ochii mei se uda.
ea e rece, dar incurcata.
isi aprinde o tigara. ca intr-un film, o tanti de la curatenie aduce un pachet de servetele iar o alta inchide usa. ca si cand plansul e o rutina in biroul cu ferestre inalte. ca si cand doamna calca pe oameni cu viteza cu care isi aprinde tigara.
nu intelege de ce plang. ca si ea e mustrata de sefa a mai mare, dar nu plange.
poate sunteti mai puternica si-ati vazut mai multe, adaug eu, fara s-o fac batrana.
trage din tigara.
si poate plang fiindca am avut o zi emotionanta, cu copii cantand cu patos pentru mamele lor pierdute in trafic, cu amenintari de la un fel de profesoara, cu griji pentru zboruri catre romania. mi-e dor de casa, stiti? lacrimile se rostogolesc si ei ii pare rau. si-ar lua cuvintele inapoi, dar eu tin de ele de-acuma.
plang fiindca stiu cat muncesc.
nu zice nimeni ca nu muncesti. dar eu nu vad nimic documentat. o fi totul in inima si in capul tau. dar mie imi trebuie hartii.
o sa pun pe hartie, in culoarea in care vreti dvs, dar pana atunci, e cam nedrept sa-mi luati munca la misto.
n-am vrut sa te ofensez.
nu-i nimic. o sa fiu bine.
poate fiindca esti respnsabila de departamentul de gradinita, esti mai sensibila.. sau nu stiu ce sa zic.
mi-am luat lacrimile si-am plecat.
chiar imi pare rau ca s-a ajuns la lacrimi, dar eu am vorbit profesional.
iar eu am plans profesional, fiindca profesez cu inima.
hartiile astea lasa-le aici!
mi le iau, ca sunt parte din 'farsa' pe care am indraznit s-o joc.
o sa revin cu documentele pe care le doriti dvs.
mi-am luat lacrimile si hartiile si-am plecat, urand o zi buna ei, menajerei care m-a servit cu servetele si secretarei care a inchis discret usa cand am plans. ce scenariu perfect.
m-am adunat si-am inteles cu hartiile la piept ca nu exista evidente care sa ma incrimineze.
exista feedbackuri entuziaste de la parinti, exista copii fericiti si o majoritate frumoasa de profesoare dedicate.
iar doamna care a vrut sa vada cat duc, a reusit sa vada. n-o sa stie niciodata c-am uscat lacrimile copilului cu carnetel mototolit si-am facut din ele plans nou, de truda neinteleasa, in biroul cu ferestre inalte.
Mai Corina, mai, hai in vacanta la noi, la malul marii. Ia-l si pe Toma si pe tata lui si haide sa ne plangem tristetile si dorul ... sau poate de ajungem impreuna, nu mai plangem deloc, doar stam cu burta la soare in timp ce ne trimitem baieteii la cules scoici... Ganduri bune iti trimit. Si imbratisari!
RăspundețiȘtergereCori, oamenii cu suflet vor mai avea de varsat multe lacrimi pe lumea asta! Sa le porti cu mandrie pentru ceea ce reprezinti! Eu o sa te port in lacrimile mele!
RăspundețiȘtergereCe concidență, draga mea... Și mie mi-a venit să plâng azi la serviciu, cam din același motiv. Și mi-am ascuns lacrimile ducând o felicitare și un colier făcut de copii unei doamne care își serba azi vreo 90 și ceva de ani. Te îmbrățisez strâns, dar fără să te mototolesc:)
RăspundețiȘtergereva multumesc. sunt bine azi :)
RăspundețiȘtergere