mamalutoma

m-a trezit toma batandu-ma usor pe umar si cerand mniam mniam, adica smoothie. si cum curatam eu un mango baban, m-a traznit asa cheia iertarii. detasarea. lucrez la mine de vreun an, de cand mi-am propus sa iert atunci cand imi vine sa acuz. n-am contorizat cata pace am acumulat de cand fac exercitiul asta, dar il dau mai departe ori de cate ori ma conectez cu cate cineva interesat de pozitiv. ei si ma tot intreb printre ganduri cum sa fac sa iert atunci cand imi vine sa acuz? cum sa de-click instantaneu, cand am toate motivele sa cred ca dreptatea e la mine, ca eu chiar nu gresesc, ca acuzele mele se justifica. am invatat sa duc mai putine lupte cu oamenii care n-au rol semnificativ in viata mea. iar pe cei fara de care n-as fi eu, sa ma supar mai rar, sa dureze mai putin, sa iert, sa ma scuz, sa repar. ei, dar nu merge mereu asa uns. uneori nu-mi ramane decat sa plang. ca daca n-as plange as acuza, as ironiza, as arata cu degetul. si cum zdrobeam eu mangoul de dimin...

e ora 3, ca daca n-ar fi, nu m-as fi trezit, sa ma foiesc, sa ma intreb, sa ma doara gandul. toma cere apa. tatalutoma ma intreaba: frici? raspund ca nu, dar ca ma simt mica. stiu discursul asta, mormaie el. si niciodata nu esti prea mica, miss positivity. ma duc sa blog. really? la 3? daca stau pe perna, nu dorm. iar daca scriu, ramane! fa cum simti. ma uit in josul etajului 8. dorm toti obositii zilei. o pisica traverseaza o strada dupa ce va fi explorat gramada de gunoi de la colt. niste baieti fumeaza ceva intre 2 masini si vorbesc in soapta, sa nu mi-l trezeasca pe toma. uite ca respectul n-a murit. in tara necontractelor, in tara tocmelii perpetue, imi cumpar portia de respect la negru, in miez de noapte cuminte si platesc cu nesomn. ieri m-am intors de la gradinita dezamagita de oameni si l-am intrebat pe tatalutoma daca o sa traim greu mereu sau daca ne asteapta undeva o viata fara griji? el a zis ca unele zile or sa para grele, dar ca invatam sa take i...

blogul asta s-a nascut sa se scrie pe furate. ori cand doarme toma, ori intre 2 sedinte, ori inainte sa rasara soarele, dupa ce voi fi apucat sa ma cracanez cu gratie in 3 pozitii de yoga. scriu cu mintea povestile fiecarei dupa-amieze, pe la 4.40, cand cade lumina mai bine peste sepia orasului. evenimentele se inlantuie, am intriga, am zeci de puncte culminante, am metaforele in piept, dar n-am vreme sa ma astern la dactilografiat. si le las acolo intr-un colt de gand, le amestec cu povestile zilelor urmatoare. vine apoi peste toata tihna nepovestita inca lumii, o bomba in miez de noapte. imi plange ochiul stang o lacrima fix acum, semn ca inima n-a uitat bubuitura care a asternut intre noaptea de miercuri si dimineata de joi un vid greu, ca un carlig cu punct la capatul unui paragraf afara din context. o bomba ca un zar aruncat pe tabla noptii de jucatorii care nu se mai satura sa distraga atentia masei de la firesc. daca nu cumva firescul sta sa se scrie cu praf exploziv iar ...

cum a fost ieri la spitalul in care urmeaza sa lucrez cu inimi proaspat iesite din operatie, povestesc alta data. pe scurt, se moare, dar se si spera, se minte, dar se si repara.. trebuie sa stau in focus, n-am voie sa ma dedau la emotii adiacente, care m-ar dezumaniza si m-ar intoarce acasa cu sufletul greu. copiii sunt conectati care la te miri ce aparat si ma vad cu fiecare din ei, poate o data in viata, intrucat niciunul nu sta in post operator mai mult de o saptamana. sunt cateva mii care isi cer si ei dreptul la inima carpita, asa ca ne pozitivam pe banda. in fine.. e mult de digerat. pana una alta, la gradinita m-am apucat de dereticat. m-ar pupa maica-mea sa vada cum golesc sertare, arunc vechituri, fac loc, mobilizez copiii la organizat jucarii, pictam un perete fara viata, ne balacim la 45 de grade intr-un lighean albastru. o rog pe tanti de la bucatarie, in a carei prestanta n-am reusit inca sa-mi depun increderea, sa-mi faca si mie o cafea, daca e. ea cica are ...

am doua imagini care mi-au ramas pe inima, respectiv toma inotand cu o prietena in varsta, in piscina ei cu martini cu gheata. asa m-am bucurat de moment, dar asa as fi vazut-o pe maica-mea hlizindu-se acolo in apa cu toma, ca imi ofteaza laptopul pe piept in timp ce scriu! apoi am vazut un bunic pupat apasat de nepoata lui. el a intrebat: ce-ti trebuie? ea a zis: tu! el a pupat-o la loc si am simtit cum lumea intreaga s-a topit in iubirea lor. l-am vazut in gand pe taica-mio pupandu-l pe toma si laptopul iar imi ofteaza in timp ce butonez. cum ne plimba viata prin momente!  cum zambim sa ascundem greul! cum dam viata noua cu zambetele astea pe jumatate planse! m-am ancorat in jobul nou. copiii imi rad sincer, m-ar imbratisa, iar eu zic sigur ca da. bucuria aia a reintalnirii, sedimentul emotiei bune.  subordonatele imi zambesc sceptice, le asigur pe cat pot ca n-am venit sa le controlez, dar vreau sa le simt inima in timp ce se dedica copiilor, iar inima asta nu ...

in taxi toma isi vede de ganduri pe partea lui de carosabil. incerc sa il protejez cumva de vreo eventuala zdruncinatura, care l-ar apropia cu gura de fereastra deschisa, dar el imi da mana la o parte: leave me alone mami. eu trag mana si oftez. ii dau spatiu si-mi ancorez totusi intentiile intr-o eventuala anticipare a zdruncinaturii de care ma tem. ma pierd si eu in dreapta haosului. am senzatia ca parca taman azi toata lumea se angajeaza in depasiri riscante. taximetristul n-a zambit deloc de cand ne-am urcat. un nefericit! pe o motocicleta un tata cracanat, o nevasta adunata, un bebelus de vreo 9 luni sa zic, dormind in brate la maica-sa si-un alt copil de vreo 9 ani, pe coada motorului. gonesc toti 4 intr-un dans nebun, pe care daca nu-l marchez aici, mi-e ca-l ia viata ca atare. fratele mai mare nu se tine de ni mic! are mainile sigure pe genunchii ascutiti. abdomenul ii e ancorat bine in profilul maica-sii, care insa n-are timp de el, ocupata fiind cu somnul cumva nel...

ziua curge calda, intensa, transpirata, revelata. ne zgaim la piramide, ne imaginam cum era cand era, il intrebam pe toma ce simte, el se grabeste sa nu-i placa, pana nu intelege. urcam prietena din romania pe cal si-o lasam sa se elibereze. toma ii face cu mana. be careful biancaaa! imi lipesc spatele de o piramida si stau acolo in neclintirea vremii. inchid ochii in linistea asta mare si-o respir calda cum vine ea. gresesc incercand sa-mi verific gandurile, apoi inteleg ca astfel de momente sunt despre ne-gand.  imi imaginez iar proiectul global al ne-aerelor conditionate. visul meu din sertar, cum ar spune italienii. vad o lume neelectronica stand de vorba deadevaratelea. cum mai stam si noi azi din cand in cand si simtim ca ne apropiem de perfect, ca reusim sa luam clipa prin surprindere, apoi ne surprinde banalul pe noi, si uite cum ne grabim sa postam pe vreun mediu ireal, ce-am trait noi in real si ne-a placut. tot internetul asta e si el o frica. e frica omul...

gazduiesc in cairoul inimii o prietena din romania, pentru vreo saptamana. o plimb prin praf cat e ziua de lunga, ii arat metropola si-i masor cu puterea constiintei zambetul curat al fiecarei revelatii. asa vin unele raspunsuri, intr-un haos canicular, in urlet de rugaciune, in gaz de tuk tuk, in ceai cu menta si cu 2 de zahar. ne hlizim ca sa nu ne vaitam, mancam pe nefoame, povestim din vieti impachetate deja, concluzionam pe fuga adevaruri simple.  toma isi canta englezismele printre istorisirile noastre de femei-gata. imi place vizita ei in viata noastra. m-a ajutat universul si c-un nejob, astfel ca putem sa cutreieram in voie, pe unde stiu deja ca miroase a spirit. vantul bate cald, strada freamata, oamenii zambesc intr-un welcome to cairo perpetuu . intelegem ca viata e grea si colo si colo, ca inima bate uneori ca nebuna, alteori din inertie, in orice limba s-ar conversa pulsurile. ca unii oameni inteleg mai repede, fiindca au suferit mai mult sau ca altii...