cand se rupe buzunarul

se rupe din cand in cand haina inimii taman la buzunarul adevarului. intra vantu p-acolo si cotrobaie sa curete ce-a lasat data trecuta pe sub captuseala.
ochii nu mai plang una-doua. constiinta aduce probe la dosarul intocmit in graba.
gura mananca. se merge inainte.
deschid geamul taxiului si il salut pe maturatorul cu coloana vertebrala. imi trag de la el viata. el e coplesit.
nu-i nimic, par sa-i zic!

la copii ridic tonul. imi vine sa plang, dar nu mi-au gresit in final cu nimic, asa ca de ce m-ar vedea colapsand?
ma asez pe un scaun intr-un colt al clasei si consum tristeti care n-au legatura cu ei.
ei rad un ras nervos, fiindca nu m-au vazut asa nervoasa niciodata.
ies din clasa.
ii aud vorbind despre cea mai mare suparare a mea pe ei.
intru in clasa. cateva fetite cuminti se fac mici, de teama c-o sa strig iar.
le spun: imi pare rau.
toata lumea tace.
pornesc casetofonul. o caseta cu niste cantece pentru copii de acum 20 de ani, ma asigura ca maine or sa se mai aseze lucrurile. si ca atunci cand o sa pot sa plang, secundele alea care dor ca pietrele or sa se dizolve in marea timpului, iar barcile de hartie ale copiilor la care am strigat pe nedrept, or sa pluteasca sigure spre rasarit, neaaparat spre rasarit.