sa nu lasati arta sa moara!

mi-am amintit azi un detaliu din timpul unei conferinte despre educatie si expunerea copiilor mici si foarte mici la arta, in nordul angliei.
purtatoarea de cuvant a ministerului britanic al educatiei tinea discursul initial. ii zambeam din primul rand, fiidca era genul meu. purta o fusta deasupra genunchiului. statea pe un scaun simplu, fara pupitru, fara pahar cu apa, si raspundea intrebarilor cu jovialitate. la un moment dat si-a scos pantofii ca sa-si relaxeze talpile. am iubit gestul ei si l-am pus intr-un fel de `acasa` al inimii, un fel de sertar doldora cu satisfactii universal-valabile. stiam ca batusem drumul pana la leeds cu folos. iar ploaia nu facea decat sa dea de baut asfaltului britanic niciodata in pericol de inundatie.
mi-am scos azi pantofii in taxi si mi-am vazut de citit, cu toma dormindu-mi in poala, si cu gandul fugind printre randuri, la femeia aia desculta, care m-a felicitat fiindca alesesem calea copiilor.
calea laptelui de cocos, sa nu riscam intolerante.
egiptul e plin de nevoie de recunoastere, de oameni alergand dupa pozitii, dar probabil ca asta e lumea intreaga, iar anglia nu e cu nimic mai demna, doar fiindca si-a pavat cu grija mocirla pe spinari fara noroc.
dar cine sunt eu sa scormonesc istoria? si unde vreau sa ajung?
a, stiu. am obosit de atata fatarnicie. zambete mintite, gaturi inclestate, curiozitati furate pe sub ochi, demnitate fara loc in vocabularul prezentului.
oamenii nu mai ajung la timp, sau uita c-au promis sa vina, fiindca prea putinora le mai pasa la cat incepe ce n-are oricum sa se termine in favoarea lor.
in toata nepasarea asta care duce totusi spre inainte, toma intreaba in stanga si in dreapta daca s-a facut aprilie deja si daca ii da si lui cineva o umbrela pentru rainy days in romania.
apoi si-a asumat repica: i`ll play for 5 more minutes. si vad ca incepe sa simta minutarul, in functie de cat de alerta ma interpreteaza.
ii dau timp, ne balacim palmele intr-un fel de lut moale, il curgem dintr-un vas intr-altul, scriem povesti pe ziar cu el.
soacra-mea se teme de mizeria pe care lutul asta o s-o lase in urma, iar eu incerc s-o distrag, aratandu-i un model pe care tocmai l-am trasat cu degetul in lutul fluid, imprastiat pe ziarul pe care nimeni nu-l mai citeste, dar postasul il aduce pe bicicleta cu stoicism, ca-ntr-un film in care a uitat ca joaca.
soacramea raspunde placida: asa si?
imi spun: a murit arta in soacra-mea. desi a cochetat si ea cu artisticul de circumstanta bucata buna de viata.
unde se pierde arta? in ce zi ii spunem: atat a fost. mersi frumos?
in fine. ma culc neraspunsa.
sa nu lasati arta sa moara!