Ziua se trece la grele, dar minunate.
Extrag din ea 2 întâmplări care mi-au umplut sufletul deși alte vreo zece ar mai merita menționate dacă nu m-ar chema perna spre lumea viselor.
Și ca să rămân în zona viselor punctez reluarea colaborării cu o grădiniță dragă de care m-au despărțit 7 ani de Egipt, dar de care sufletul nu s-a rupt niciodată.
Merg săptămânal să gătesc cu copiii de acolo, să le arăt ce frumos au crescut legumele și fructele in gradina de la Pucioasa și să ne bucurăm de viață, că de fapt de-asta ne reunim. Îi iau cu mine si pe Toma si Tao că așa știu eu să umblu prin viață- cu ei ciorchine. O doamnă cu cățel în lesă m-a abordat: să vă trăiască, iar eu i-am mulțumit. I-a zis lui toma ca e un băiat tare draguț, el a multumit, apoi dânsa a glumit în engleză despre cum eu trebuie să fiu sora copiilor la cât de tinerică par. Toma a zis: she's my mum. No way, a insistat doamna cu cățelul. She's your sister. I should look older to have such a sister, a apăsat toma, iar doamna i-a zis: give me 5, băi clever boy ce ești. Câți ani ai? Five. Ei uite, eu sixty five, dar să nu mai spui la nimeni ca eu numa 18 declar.
Apoi la unul dintre atelierele de gătit o fetiță de 9 ani mi-a zis: sora mea, Alexandra va cunoaște. A făcut teatru cu dvs acum 9-10 ani.
Uau am zis, ia să văd o poză cu ea. Si cum deschide ea instagramul, hop încep să curgă flashback urile.
Zic: baaai, intr-o zi cand i-am întrebat pe copii care e ultima faptă bună, sora ta a spus: am salvat-o pe cristinica de o albină care se dusese la carucior. Tu trebuie sa fii Cristinica. Da, eu sunt. Aaah. Si a stat timpul în loc. Nici nu știam că mai stiam ce dintr-o dată am înțeles: că sufletul ce pune deoparte creierul nu mai pierde. Ce importanta e conexiunea asta;
Mi-a reamintit bucuria meseriei în care inima e la ea acasă.
Hai să facem un selfie mai Cristinica. Și salutari Alexandrei. Nimic nu se pierde.
Extrag din ea 2 întâmplări care mi-au umplut sufletul deși alte vreo zece ar mai merita menționate dacă nu m-ar chema perna spre lumea viselor.
Și ca să rămân în zona viselor punctez reluarea colaborării cu o grădiniță dragă de care m-au despărțit 7 ani de Egipt, dar de care sufletul nu s-a rupt niciodată.
Merg săptămânal să gătesc cu copiii de acolo, să le arăt ce frumos au crescut legumele și fructele in gradina de la Pucioasa și să ne bucurăm de viață, că de fapt de-asta ne reunim. Îi iau cu mine si pe Toma si Tao că așa știu eu să umblu prin viață- cu ei ciorchine. O doamnă cu cățel în lesă m-a abordat: să vă trăiască, iar eu i-am mulțumit. I-a zis lui toma ca e un băiat tare draguț, el a multumit, apoi dânsa a glumit în engleză despre cum eu trebuie să fiu sora copiilor la cât de tinerică par. Toma a zis: she's my mum. No way, a insistat doamna cu cățelul. She's your sister. I should look older to have such a sister, a apăsat toma, iar doamna i-a zis: give me 5, băi clever boy ce ești. Câți ani ai? Five. Ei uite, eu sixty five, dar să nu mai spui la nimeni ca eu numa 18 declar.
Apoi la unul dintre atelierele de gătit o fetiță de 9 ani mi-a zis: sora mea, Alexandra va cunoaște. A făcut teatru cu dvs acum 9-10 ani.
Uau am zis, ia să văd o poză cu ea. Si cum deschide ea instagramul, hop încep să curgă flashback urile.
Zic: baaai, intr-o zi cand i-am întrebat pe copii care e ultima faptă bună, sora ta a spus: am salvat-o pe cristinica de o albină care se dusese la carucior. Tu trebuie sa fii Cristinica. Da, eu sunt. Aaah. Si a stat timpul în loc. Nici nu știam că mai stiam ce dintr-o dată am înțeles: că sufletul ce pune deoparte creierul nu mai pierde. Ce importanta e conexiunea asta;
Hai să facem un selfie mai Cristinica. Și salutari Alexandrei. Nimic nu se pierde.
Comentarii
Trimiteți un comentariu