mamalutoma

azi s-ar fi sarbatorit un an de cand fratia musulmana a fost inlaturata de la puterea egiptului, intr-o iesire a milioanelor pe strazi si abila suire pe tron a unui general de armata, gata sa inlature fricile poporului si sa stearga praful de pe piramide. o crima isteata ticluita de fratia musulmana ieri, a indoliat guvernul si-a reincins spiritele. nicio apa n-a stat. niciun demon nu doarme. pana una alta, ziua s-a decretat libera, drept pentru care poporul e literalmente fericit. i-am intrebat asa ca bleaga, nu e hilar ca ne bucuram in urma unei morti? n-am primit raspuns. nu stiu nimic. am concediu? ce nu-mi convine? l-am luat pe toma prin urmare intr-un taxi, am strabatut jumate de cartier rupt si ne-am dus intr-un parc uitat de bombe, apartinand guvernului elvetian. cairoul forfotea la 9 dimineata, ca in fiecare zi. am trecut pe langa niste carute cu mere, 6 autobuze incaierate, o remorca cu carcase de vita dezbracate si un nene imbracat, acolo langa carcase, in c...

nu v-am mai scris de mult. ma scuz cum fac egiptenii de omenie, cu mana la inima. constat ca atunci cand ma orientez catre citit, ma desprind de scris. n-am timp in viata asta grabita, de amandoua. citesc despre demonii lu michelangelo, despre o roma perfida si murdara, nu spalata si glorioasa cum am gasit-o eu cand m-a ajutat viata s-o strabat. imi vine sa plang de multe ori in timp ce citesc, dar nu merg pana la capat cu nevoia asta. in timp ce citeam pe nisip, m-a chemat toma si-am lasat cartea din mana. mi-a furat-o marea. am cules-o din spuma si-am uscat-o cu grija. apucasem sa-i fac o poza inainte sa guste marea din ea. acum e grasa, ondulata, cu fire de nisip intre pagini. de cate ori o deschid, imi ploua pe piept cu nisip grisat, de la mediterana, ca o metafora. pe michelangelo il viziteaza moartea in vis, apoi o picteaza ziua pe panza. il viziteaza niste baieti si fete, iar el incearca dragostea cu ei. se salveaza de la moarte de cateva ori, asa cum l-am salva...

intru in paine ca nu e timp de expozitiune. asa curge viata mea, pe repede in prezent. am trimis azi copiii in vacanta. am incheiat oficial un an scolar in care am ras, plans, planificat, bugetat, sperat, improvizat, scormonit inimi, dat sperante, taiat macaroane, angajat 12 profesoare, concediat 4, pus laolalta copii cu nevoi speciale, cu copii mai putin norocosi, si-a iesit bine, cantat, tremurat, strigat sau tacut, dupa cum le-a oranduit viata asta tumultoasa. am trait cu bucurie tot greul si in fiecare dimineata m-am trezit mai cu sens. iar cand oboseala ma facea neom, ziceam: ce job inspirant am, ca nu ma mai satur! ma supar des, merit mai mult, dar cer cu cumpatare, invat zi de zi. m-a pupat azi femeia de serviciu: mis corina, sunteti de miere. am avut cel mai bun an de cand lucrez in scoala asta. nu m-ati certat niciodata. multumesc si eu zeinab. omar, baietelu de 4 ani mi-a privit atent incheietura mainii si a zis: that's X. se referea la 2 vene proeminent de...

au venit cum au promis: tataia hapsan, mama ingrijorata si copilul cu grave probleme de integrare sociala. o familie de libieni cu engleza putina, cu araba diferita de egipteana pe care o vorbesc eu, cu griji multe si cu ditamai speranta. i-am primit cu zambet larg. micutul a izbucnit in lacrimi, anticipand ca institutia asta o sa-l separe de mami. incet incet a acceptat sa mearga in gradina, cativa copii libieni l-au incurajat in araba zonei lui de confort. copilul s-a asezat pe jos, mama lui la fel. s-a creat un cuib firesc in care nou-venitul a fost integrat cu usurinta. am fost mandra de copiii mei de gradinita, acomodati deja cu regulile jocului. am mers sa-l linistesc pe bunicul hapsan. i-am spus ca socrul meu a trait in libia acum vreo 50 de ani, el m-a intrebat daca mai e in viata, eu i-am spus mandra ca da, el a zis: probabil ne cunoastem. eu am raspuns: si eu cred la fel! l-am intrebat cine are grija de casa lui in libia acum? el a raspuns ca il asteapta ...

hai sa mai scriu o poveste despre mers inainte. incep sa inteleg ca teama mea cea mare e ca raman povestile lumii neauzite, daca nu-mi fac timp in vacarmul zilelor, sa le scriu. vine azi o femeie din libia, sa-si inscrie copilul la scoala mea. ma rog nu a mea, nu a lu mama, dar asa cu drag imi fac treaba, ca parca e parte din mine toata mascarada. femeia e foarte frumoasa si trista sub o masca senina. o intreb daca vorbeste egleza, se scuza. ii promit eu niste araba, dar nu multa.  cum e libia azi? libia nu prea mai E, raspunde ea resemnata. sa-i mai inmoi nefericirea, ii spun ca sotul meu s-a nascut in libia, dar ca e ruso-egiptean. rade cu dintii ei frumosi.  ii mai spun ca e foarte frumoasa si ca i se vede inima cand rade. complimentul asta o relaxeaza de tot. copilul ei e foarte atasat de ea, zice ea ingrijorator. copilul e acasa, deci nu pot sa ma pronunt. l-a pierdut pe tatal lui cand era inca in burta la mami. aoleu, imi pare rau pentru pierderea vo...

am copt cu incredere o tarta cu spanac despre care inteleg dupa miros ca n-are niciun cusur. confirma-vor barbatii casei vorbele mele mari. beau o bere si gandul mi-e la mama de la locul de joaca, ingrijorata pentru copilul ei pe care il numeste ciudat. am detectat o forma de autism, dar nu ingrijoratoare.  copilul are 1 an jumatate, foarte apt fizic, foarte fericit cu el insusi, in ne-nevoie de parteneri de joaca. ea e literlamente disperata, ca a nascut un copil problema, ca nu i se uita in ochi atunci cand il striga, ca face numai ce-i spune ea sa nu faca. cam ce adica? pai se joaca cu cuptorul cu microunde. cuptorul ala e o mizerie, iar copilul tau a inteles sa nu-l ia in serios. ea rade. pe bune? e periculos? sigur ca e. pai si ce sa fac? sa-l arunc?  nu. da-i-l copilului sa se joace cu el, e o cutie draguta. ea rade ingrijorata. ce-mi place rasul asta bulversanto-revelator. vad ca ai un copil frumos si impacat cu el. am vazut mai rau. cu zeci...

trebuie sa scriu repede repede despre minunile zilei de azi, o zi ca oricare alta, intro tara prea obosita sa-si sarbatoreasca viitorul, copiii. tara asta traieste, nu masoara, nu cantareste, nu corecteaza, nu trage aer in piept, expira numai. daca nu m-as agata de blogul asta sa ma mai odihnesc, ar trece toate peste mine ca un tavalug. un copil de 5 ani si-a mazgalit azi desenul intentionat, ca sa semene cu al colegului sau cu deficiente de invatare. mi s-a oprit inima de admiratie. pe niste copii de a cincea care umbla mereu cu sireturile descheiate i-am rugat sa se incheie cand vorbesc cu mine. o profesoara acida a zis: nu-i ruga fiindca nu sunt in stare. au ajuns intr-a cincea si n-au habar sa se incheie la sireturi. copiii s-au frustrat si i-au demonstrat ca pot. i-am invitat atunci in clasele mele de gradinita, sa-i ajute pe copiii de 6 ani sa se deprinda cu indeletnicirea asta, inainte sa mearga in clasa intai. 'workshopul' a fost un succes. delicventii de a...