e toamna. cum a fost si acum un an cand il nasteam pe toma si cum a fost si acum 2 ani cand il cunosteam pe cel ce avea sa faca venirea lui toma pe lume intamplabila, minunabila, posibila.
azi dimineata i-am zis lu tatalutoma: bate vantul ala din ziua in care ne-am cunoscut. el a zis: true! imi place forta cu care reuseste vantul sa se joace chiar si cu un nas racit si alergic, aducand in prezent mirosuri prafuite, ducand mintea la inceputurile aventuroase de neparinti. poate am mai scris cum am devenit nevasta. m-a privit tatalutoma adanc, cumva cum nu mai stiusem sa fi fost privita. imi simteam oasele dezbracate, desi parca aveam haine pe mine. l-am intrebat ce vede? i see the mother of my children, mi-a zis. si l-am crezut.
am stiut ca nu el imi raspunsese, ci viata insasi. intrebasem viata: dar eu cand ma fac mare? si viata imi raspunsese: gata!
mi-a placut jocul asta asumat si m-am grabit sa-l incep. era mai al meu ca al oricui.
sper doar ca universul a zvantat si mai zvanta lacrimile parintilor mei ingrijorati despre preadevremele asumarii, presarand azi, inca nepreatarziu, peste obrajii lor zambetele celor mai fericiti bunici din lume.
poate ca intradevar, plangem ca sa stim de ce zambim, ne doare ca sa stim sa pretuim nedurerea, ne ingrijoram ca sa invatam sa speram.
e toamna iar. atat de toamna incat simt sa spun cat de mandra sunt de toma, de cine devine in fiecare zi, de cine s-a nascut sa fie. si sunt mandra de curajul pe care tatalutoma l-a avut acum doua toamne, cand m-a cerut mie si-am raspuns convinsa da.
si sunt mandra de tot greul minunat pe care il duc de atunci, ca mama si ca nevasta, intr-o tara complicata, la vremuri de rasvratire, printre oameni care si-au incurcat dumnezeii.
nu ma vait. dau si primesc iubire, nu ma mint si nu-i mint nici pe altii.
si cum stau si scriu, la ditamai ceasul din noapte aud de aici de la etajul 4, timbrul virtuos al lu tatalutoma, apropiindu-se de casa, incheind ultima convorbire de munca si venind obosit la noi, la sensul alergarilor lui nauce. mi se pare solemn ca scriu despre asta in timp real. poate ca e o nimica toata in cuiburile voastre, in vietile voastre pline cu realitatile voastre, dar in cuibul meu cu vise de bebelus si cu marturisiri de femeie iubita cinstit, e o ditamai clipa.
Corina,
RăspundețiȘtergereTrebuie sa scriu sa-ti spun ca stirnesti emotii in mine cu fiecare postare. Nu mai stiu cum am dat de tine, dar a fost destul de recent. De-o vreme m-am apucat de citit din urma, fiindca postarile regulate nu-mi mai erau de-ajuns. Uneori citesc doar cuprinsul citorva zile, alteori saptamini si luni intregi. Ma si gindeam ca ar fi trebuit sa te legumesc, sa nu citesc mult deodata, sa-mi ajunga. Acum sint aici.
Ai darul de a asterne cuvintele intr-un mod care stirneste emotii. Indiferent cit de banale sint lucrurile despre care scrii ori cit de 'vocabular de baza' cuvintele, se misca sensuri pe sub ele si bat aripi calde de inger.
Mi-ai facut dispozitia sa se schimbe in 'fabulous' de mai multe ori. Vineri am iesit din birou dupa ce te citisem si zimbeam aiurea pe strada. Ma gindeam ca viata ta e bogata, fiindca ai in ea toti oamenii pe care ii vezi si pe care ii lasi sa te atinga cu ce au ei mai bun. Ca razvratirile astea care genereaza primejdii sint si subiect de emotii care inaripeaza cuvinte. Eu traiesc intr-o tara in care nu sint razvratiri si totul e cam ca pe roate - dar si fad, sec, artificial. N-am fost niciodata extrovertita dar aici toata lumea e cu nasul in ecrane - pe strada, in autobuz, la coada in magazin. Cred ca sint mai vii si mai adevarati oamenii tai din Egipt si ca e mai plina viata ta.
Iti multumesc ca le impartasesti pe toate cu noi.
Paula.