nimic deosebit

nu va tin mult in seara asta. doar cat sa va spun ca tomica sta singur in picioare, nu mult, cateva secunde, iar cand pica ne invita sa-l aplaudam, sa nu ne concentram pe esec ci sa apreciem reusita de imediat mai devreme.

palavrageste apasat, cu o mana in sus si cu aratatorul pregatit sa decida, sa nomineze, sa rezolve, sa ia atitudine.

mananca peste zi cam asa: 3 lingurite de fasole batuta, 1 castravete, un biscuite de orez expandat, vreo 10 lingurite de crema de rosii cu quinoa, busuioc si usturoi, jumatate de cartof dulce copt, cumparat din strada de la un nene cu cuptor ambulant, jumatate de porumb copt luat tot din strada de la alt nene cu gratar ambulant, o mana de alune maruntite de mami si lapte cand si cand, la adormiri si treziri.

frunzareste carti, da pagini, imi pune in brate cartea mea preferata si-o citesc cat sa-si vada el de lecturile lui. nu-i trebuie povestea mea, dar nici fara ea nu poate. cand se plictiseste in casa ma trage de picior catre chei, si le insuseste, apoi tinteste usa si-am iesit. nu merge altfel. isi scoate pantofii din picioare si se straduieste sa si-i puna singur. il iubesc pentru toata stradania si mi se rupe sufletul pentru nereusita lui, perfecta in grafic de altfel. imi ia forfecuta din mana si si-ar taia singur unghiile. se supara ca nu se pricepe si eu nu stiu cum sa-i dau rabdare. fericirea din ochii lui atunci cand poseda un lucru de oameni mari, n-are margini. i se fac ochii maari ca 2 masline bune (poate ca de-aia lacrimile sunt sarate, de la maslinele din ochi) si rade in coltul gurii a surpriza, mandrie, posesie, control si-or mai fi substantive marete daca n-as fi atat de obosita.

daca are in mana o mingie o da pe rand la toti oamenii din preajma lui, nimeni nu scapa nejucat. mancarea de la el din mana merge si ea catre toate gurile din jur, manca-l-as io de generos, bucatica din tatalutoma la mamalutoma in brate. 

iar dincolo de toate detaliile astea, murdareste tricouri, juleste pantaloni, isi incalceste buclele, se inegreste sub unghii, ii scapa porumbul pe jos, il culege si se reimprieteneste cu el. cand vrea apa, merge la geanta mea, isi scoate sticla si mi-o pune in mana. o deschid si il adap. apoi se intoarce la mestereala lui de om mic, dar ce mai om!!

poate nu va spun noutati, poate dormeati mai bine fara randurile astea, dar eu trebuie sa le insir. trebuie sa-mi reamintesc la fiecare sfarsit de zi bucuria simpla, sanatatea din obrajorii lui, stralucirea maslinelor, scofalceala limbii in fel de fel de sunete scoase cu patos, pacea care se asterne peste pat, peste camera, peste cine sunt, atunci cand adoarme. odata facut inventarul asta banal al linguritelor de supa, al cartilor parcurse, al pasilor din gradina, al giugiulelilor spontane, stiu ca iar am facut o treaba buna, bat palma cu sinele meu si-mi dau voie sa merg la culcare. noapte impacata si voua!