plansul neplans

am inceput ziua cu 20 de minute de yoga, pe racoare, pe liniste, pe indelete.

la job am incropit o sedinta productiva, am ascultat ofuri si m-am angajat sa pun umarul la dizolvarea lor. imi plac inceputurile.

2-3 revelatii, o poveste din copilarie, rasete, emotii, dor.

in drumul de la scoala spre casa m-am oprit la gagicile care vand legume. v-am mai scris despre ele. cine nu stie ce zic, sa puna mana sa citeasca postarile anterioare, sa nu-mi bat gura iar.

cer banane locale. n-avem papusa. da maine aducem. ia d-astea din afara ca sunt mai dulci. zic hai ma fata ca asa ma duci de 5 zile. nu vreau dinastea de import.. te rog io.

da fata mea, maine fac tot posibilu!

si cum imi cantareste ea 3 banane de import, fetita ei de vreo 8 ani - imbrobodita si pecetluita deja - varsa din greseala o sacosa cu dovlecei. primeste de la maica-sa o plasa in cap si niste injuraturi. ma uit la plasa care loveste capul. are in ea vreun kg de pungi de plastic. incremenesc. ma uit la capul lovit. nu scrasneste. aduna dovleceii de pe strada. creierul meu programeaza lacrimi. ochii nu le lasa sa curga.

daca fetita nu plange, nu-mi dau nici eu voie. sunt tare pentru ea. o ajut cu mintea sa stranga dovleceii. timpul bananelor parca sta, iar timpul dovleceilor curge aspru. de ce nu se justifica fetita. de ce nu plange. cand a incetat sa mai simta? pe unde se scurge durerea ei? daca universul o varsa in copiii ei nenascuti? ce rost au toate eforturile mele de la scoala? ce caut in lumea asta? parca se destrama toata reteaua optimista a intentiilor sedintei de mai devreme.

mainile mele preiau bananele. gura mea e gata sa zica, sa certe, sa faca dreptate.. si tace.

merg spre casa. ma mai agat si de 1 kg de cartofi, 2 sticle de apa si o punga de lipii.

vreau sa plang si nu pot. vorbesc in gand cu vanzatoarea de legume si o amenint ca daca isi mai bate copiii, nu mai cumpar niciodata de la ea. ceva nu merge in amenintarea mea. 

ma dor bratele de la sacose. sau de la neputinta.

tatalutoma ma intreaba what's with your face?

ii spun ca am vazut ceva ce nu pot sa scutur.

ma elibereaza de sacose si cere detalii. si plang si strig si ma descarc.

ii spun tot ce am calculat deja sa-i spun femeii si stiu ca n-o sa mearga. imi spune ca poate fetita aia nu stie sa lucreze decat batuta, ca in patura asta saraca a egiptului, majoritatea mamelor asa isi cresc copiii. urlu si spun ca fetita aia n-a scrasnit sub lovitura. eu cred ca poate sa functioneze si fara bataie. si apoi daca n-a scrasnit, asta e crima. si ma zgudui de plans.

uite ce-ti propun, zice tatalutoma: mergem impreuna la urmatorul rand de legume. o sa ii spun raspicat, in araba, ca ai vazut ce i-a facut micutei si ca te-a durut. ca ai plans si ca ti-e greu sa mai cumperi de la ea. s-ar putea sa o miste gestul, fiindca te place. poate rupem ceva in ea.. sau poate nu schimbam nimic.

stiu ca nici ea n-are viata usoara, am zis, eliberata un pic. deja n-o mai urasc. urasc gestul, n-o urasc pe ea. urasc conjunctura si incerc sa n-o judec pentru cat nu poate.

mi se face dor de toma.

mananc fara sa ma bucur. aduc acuze de tot soiul, vina imi da inca tarcoale. o pun si eu pe cea mai la indemana spinare, ca tot muritorul.

disecam. ne mai lamurim, dar nu de tot. mai trebuie sa treaca niste timp.

in drum spre gradinita, acostez o mamica britanica, purtand intr-un port bebe un ghem cu cap balai.

de parca incerc sa fortez destinul in cautarea unei mamici noi, alta decat cele din natia asta, grabite sa loveasca.

sunt nedreapta. stereotipizez. gagica e de treaba. schimbam telefoane, punem de un ceai, ca la londra.

fug la gradinita.

il gasesc intreg, frumos si bine-dispus. din sete de povesti cu mame, o intreb pe bucatareasa din srilanka daca e si cu familia in egipt. nu e, toti sunt acasa. zic, aaau, esti fara copii aici? si ea zambeste amaro-impacat: ce sa fac? ne trebuie bani, nu?

imi vine sa plang si pentru copiii ei si nu plang nici de data asta.

il mai strang pe toma la piept si ma pierd intr-o iubire egoista. inchid toate gandurile pentru mamele peste care am dat azi. e greu in pantofii lor. 

sunt o norocoasa. a infinita oara. macar pana la yoga de maine dimineata, ma debarasez de toate dramele si fac loc pentru niste zambete.