Treceți la conținutul principal

plansul neplans

am inceput ziua cu 20 de minute de yoga, pe racoare, pe liniste, pe indelete.
la job am incropit o sedinta productiva, am ascultat ofuri si m-am angajat sa pun umarul la dizolvarea lor. imi plac inceputurile.
2-3 revelatii, o poveste din copilarie, rasete, emotii, dor.
in drumul de la scoala spre casa m-am oprit la gagicile care vand legume. v-am mai scris despre ele. cine nu stie ce zic, sa puna mana sa citeasca postarile anterioare, sa nu-mi bat gura iar.
cer banane locale. n-avem papusa. da maine aducem. ia d-astea din afara ca sunt mai dulci. zic hai ma fata ca asa ma duci de 5 zile. nu vreau dinastea de import.. te rog io.
da fata mea, maine fac tot posibilu!
si cum imi cantareste ea 3 banane de import, fetita ei de vreo 8 ani - imbrobodita si pecetluita deja - varsa din greseala o sacosa cu dovlecei. primeste de la maica-sa o plasa in cap si niste injuraturi. ma uit la plasa care loveste capul. are in ea vreun kg de pungi de plastic. incremenesc. ma uit la capul lovit. nu scrasneste. aduna dovleceii de pe strada. creierul meu programeaza lacrimi. ochii nu le lasa sa curga.
daca fetita nu plange, nu-mi dau nici eu voie. sunt tare pentru ea. o ajut cu mintea sa stranga dovleceii. timpul bananelor parca sta, iar timpul dovleceilor curge aspru. de ce nu se justifica fetita. de ce nu plange. cand a incetat sa mai simta? pe unde se scurge durerea ei? daca universul o varsa in copiii ei nenascuti? ce rost au toate eforturile mele de la scoala? ce caut in lumea asta? parca se destrama toata reteaua optimista a intentiilor sedintei de mai devreme.
mainile mele preiau bananele. gura mea e gata sa zica, sa certe, sa faca dreptate.. si tace.
merg spre casa. ma mai agat si de 1 kg de cartofi, 2 sticle de apa si o punga de lipii.
vreau sa plang si nu pot. vorbesc in gand cu vanzatoarea de legume si o amenint ca daca isi mai bate copiii, nu mai cumpar niciodata de la ea. ceva nu merge in amenintarea mea. 
ma dor bratele de la sacose. sau de la neputinta.
tatalutoma ma intreaba what's with your face?
ii spun ca am vazut ceva ce nu pot sa scutur.
ma elibereaza de sacose si cere detalii. si plang si strig si ma descarc.
ii spun tot ce am calculat deja sa-i spun femeii si stiu ca n-o sa mearga. imi spune ca poate fetita aia nu stie sa lucreze decat batuta, ca in patura asta saraca a egiptului, majoritatea mamelor asa isi cresc copiii. urlu si spun ca fetita aia n-a scrasnit sub lovitura. eu cred ca poate sa functioneze si fara bataie. si apoi daca n-a scrasnit, asta e crima. si ma zgudui de plans.
uite ce-ti propun, zice tatalutoma: mergem impreuna la urmatorul rand de legume. o sa ii spun raspicat, in araba, ca ai vazut ce i-a facut micutei si ca te-a durut. ca ai plans si ca ti-e greu sa mai cumperi de la ea. s-ar putea sa o miste gestul, fiindca te place. poate rupem ceva in ea.. sau poate nu schimbam nimic.
stiu ca nici ea n-are viata usoara, am zis, eliberata un pic. deja n-o mai urasc. urasc gestul, n-o urasc pe ea. urasc conjunctura si incerc sa n-o judec pentru cat nu poate.

mi se face dor de toma.
mananc fara sa ma bucur. aduc acuze de tot soiul, vina imi da inca tarcoale. o pun si eu pe cea mai la indemana spinare, ca tot muritorul.
disecam. ne mai lamurim, dar nu de tot. mai trebuie sa treaca niste timp.
in drum spre gradinita, acostez o mamica britanica, purtand intr-un port bebe un ghem cu cap balai.
de parca incerc sa fortez destinul in cautarea unei mamici noi, alta decat cele din natia asta, grabite sa loveasca.
sunt nedreapta. stereotipizez. gagica e de treaba. schimbam telefoane, punem de un ceai, ca la londra.
fug la gradinita.
il gasesc intreg, frumos si bine-dispus. din sete de povesti cu mame, o intreb pe bucatareasa din srilanka daca e si cu familia in egipt. nu e, toti sunt acasa. zic, aaau, esti fara copii aici? si ea zambeste amaro-impacat: ce sa fac? ne trebuie bani, nu?
imi vine sa plang si pentru copiii ei si nu plang nici de data asta.
il mai strang pe toma la piept si ma pierd intr-o iubire egoista. inchid toate gandurile pentru mamele peste care am dat azi. e greu in pantofii lor. 
sunt o norocoasa. a infinita oara. macar pana la yoga de maine dimineata, ma debarasez de toate dramele si fac loc pentru niste zambete.






Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarz...

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la ...

poveste cu buburuze și super lună

Încep o serie de povești mici despre viețuitoarele la al căror ritm m-am racordat în izolarea asta complicat de benefică în restricțiile ei. Acum vreo lună vorbeam cu găinile, cu Lăbuș, cu vrăbiuțele. Încet încet m-am orientat către albine, râme, melci, țânțari, gândaci. E o lecție bună atunci când nu poți îmbrățișa oameni. Înveți astfel că tu cu intențiile, convingerile, așteptările, nemulțumirile tale ești doar o părticică din ecosistemul obosit de atâta antropizare, dar care își vede de treabă cu  mecanica fascinantă a firescului. În fine, gata cu pledoaria, că trece super luna plină până termin eu povestea. Se făcea că plantasem busuioc în solar, răsăriseră minunățiile, le transplantasem din tăvițe de răsaduri în ghivece mai mici sau mai mari. Într-o ladă mai mare cu plante aromatice am găsit într-o zi o buburuză pe care am și făcut-o celebră pe Facebook pentru cât de curate și viguroase erau plantele din grija ei. Azi am găsit 2 ghivece cu frunzulițe de busuioc ronțăite d...