Treceți la conținutul principal

despre intalniri esentiale

pe ancu am cunoscut-o in prima zi de facultate. ne hlizeam la fel, am descoperit ca suntem nascute in aceeasi zi, ne-am mutat rapid in aceeasi camera de camin si apoi vreo 5 ani vietile ne-au curs la fel.
ne-a trimis viata pe una in mexic si pe alta in cairo, dar coincidentele au continuat sa se inlantuie, spargandu-ni-se capetele in acelasi loc, in aceeasi zi, pe diferenta de fus orar, semanandu-ne visele desi noaptea ei vine mai repede in mexic, decat a mea la cairo.

cat am fost insarcinata, n-a incetat sa ma complimenteze si sa-mi spuna ca atata pofta ii fac de un bebe, cu tomica balacindu-se nerabdator si rotund in toate fotografiile pe care i le trimiteam.
apoi in ziua in care am sunat-o s-o anunt ca am nascut, se pregatea sa ma anunte c-a ramas insarcinata. nu stiam care sa ne bucuram mai intai, dar stiam ca tot ce trebuie sa se intample se intampla.

a venit de revelion in cairo si mi l-a giugiulit pe toma, dospindu-l pe constantin al ei de colo pana colo, in praf, in mediterana, da pe unde nu si-a mai fatait burta..

l-a nascut de ziua lu tatalutoma, ca sa mai bifam o coincidenta si sa confirmam universului ca nu ne-a conectat degeaba.

a planuit sa vina cu bebe in romania pentru prima data luna trecuta. m-am bucurat mult pentru ea si-am oftat intrebandu-ma mie cand mi-o veni randul sa-l aduc iar pe tomica la vatra?
apoi s-a asternut o stare de urgenta peste egipt si viata mi-a facut si mie bagajele spre romania.
si uite azi, zeii prieteniilor adevarate ne-au adus iar impreuna. 

la 12 ani de cand ne cunoastem, de cand ne-am buzunarit vietile, ni le-am ras si ni le-am plans cum stim ca nu vom mai putea face cu nimeni altcineva, ne-am pus bebelusii fata in fata, sa se miroasa, sa se ia de mana, sa poarte in lumile lor povestea noastra.
ne-am imbratisat si-am zis ooof pisi..
ne-am legat la sireturi stand pe aceeasi treapta si ni s-au inteles tacerile.
si ne-am plimbat copiii prin parc, i-am alaptat la umbra aceluiasi copac si-am multumit vietii, ca asa grea cum e, e minunata!

 

Comentarii

  1. Nu vad sa scriu de plans..un plans de nostalgia vremurilor trecute si a "coincidentelor", un plans ce e plin de Cori si de Ancu. Nu uita niciodata de acest "dar" cu care ai fost inzestrata de Univers: a scrie y a trezi emotii. te iubesc si sunt cea mai mandra de Corinuca mea

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarz...

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la ...

poveste cu buburuze și super lună

Încep o serie de povești mici despre viețuitoarele la al căror ritm m-am racordat în izolarea asta complicat de benefică în restricțiile ei. Acum vreo lună vorbeam cu găinile, cu Lăbuș, cu vrăbiuțele. Încet încet m-am orientat către albine, râme, melci, țânțari, gândaci. E o lecție bună atunci când nu poți îmbrățișa oameni. Înveți astfel că tu cu intențiile, convingerile, așteptările, nemulțumirile tale ești doar o părticică din ecosistemul obosit de atâta antropizare, dar care își vede de treabă cu  mecanica fascinantă a firescului. În fine, gata cu pledoaria, că trece super luna plină până termin eu povestea. Se făcea că plantasem busuioc în solar, răsăriseră minunățiile, le transplantasem din tăvițe de răsaduri în ghivece mai mici sau mai mari. Într-o ladă mai mare cu plante aromatice am găsit într-o zi o buburuză pe care am și făcut-o celebră pe Facebook pentru cât de curate și viguroase erau plantele din grija ei. Azi am găsit 2 ghivece cu frunzulițe de busuioc ronțăite d...