Treceți la conținutul principal

oameni despre care daca nu scriu, simt ca moare niste viata in mine

ma intamplu din cand in cand pe langa niste oameni despre care daca nu scriu, simt ca moare niste viata in mine. le-as spune necunoscuti, dar o aplecare organica spre povestile lor, ma face sa indraznesc sa cred ca-i cunosc.
uite cum ar fi nebunul cu burta, de la mine de la scara. sta cocotat pe o bara stramba si ma intampina cu un zambet cinstit de fiecare data cand intru sau ies din bloc. uneori tine la ureche un aparat de radio si isi imagineaza ca vorbeste la telefon. nu cred ca detine telefon, nu cred ca l-ar suna nimeni sa-l intrebe cum mai e viata pe bara de fier de pe yahia ibrahim nr 22. dar nu ca e frumos cum isi imagineaza ca de partea cealalta se canta numa pentru el?

sau femeile care vand legume la colt de strada. au copiii dupa ele, cei mari le ajuta cu aprovizionarea, cei mici stau in cate o cutie de carton, langa legaturile de patrunjel.
m-a intrebat una dintre fete: auzi tu muncesti sau stai acasa? muncesc, am zis. bravo, si eu muncesc, a adaugat ea dintre zarzavaturi. zambetele noastre au semanat.
am luat legatura de patrunjel, toma i-a facut cu mana lu mohamed la el in cutie si am plecat.

sau cei vreo 200 de sudanezi prezenti la o nunta la care m-am nimerit, vizitand o catedrala africana din cartier.
am cerut voie sa intru cu caruciorul in biserica. ne-au primit cu caldura, de ziceai ca eram din partea miresei. ce de peruci, ce de paiete, ce de tocuri, ce de genunchi, un transexual. 
am stat asa vreo zece minute sa respir langa ei. nu m-au deranjat, nu i-am deranjat. sa vad si eu cum curge o sindrofie la ei.
suntem toti o lume, i-am zis lu toma. 
ce albe sunt zambetele lor mami, mi-a raspuns. uite n-o sa ma mai eschivez la spalatul pe dinti de diseara.
am felicitat nuntasii si ne-am intors pe strada noastra murdar de alba.

las povestea asta deschisa..ca e plina lumea de oameni.
[cum zice maica-mea cand ma mai vait de nedreptati: e mama, sunt oameni si oameni!]





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarzărul

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la bebe

nedaruri, nelacrimi, necuvinte

toma, mi-e dor de mamaia si tataia de la pucioasa, a oftat tatalutoma aseara. toma a adaugat; mie imi e si mai dor. de unde stii tu cat de mare e dorul meu? pai tu nu incapi in leaganul lu tataia, organizeaza toma emotiile cu precizie in classorul inimii. aoleu baieti, maine e ziua lu tataie. hai sa ne strecuram intr-un filmulet si sa-i cantam cu intonatie. aoleu si tot maine vine mos nicolae. adicaa, ar fi venit. care mos? oof, nicolae toma, e un mos care vine in romania si aduce niste surprize in ghete. si uite cum esti pui de roman si tu, meritai acolo o maslina ceva. tatalutoma se scuza abil: oof, mereu imi amintesti prea tarziu. la fel cum ai facut cu martisorul. de unde sa stiu eu delicatesele astea? n-am timp de procese de constiinta. imi intorc practicalitatea pe toate partile si conchid: poate peste noapte mos nicolae, dupa ce va fi terminat cu copiii din romania, vine si la noi sa ia orezul cu lapte din frigider si sa-l puna frumos cu caserola cu tot la tine in ghet