ma intamplu din cand in cand pe langa niste oameni despre care daca nu scriu, simt ca moare niste viata in mine. le-as spune necunoscuti, dar o aplecare organica spre povestile lor, ma face sa indraznesc sa cred ca-i cunosc.
uite cum ar fi nebunul cu burta, de la mine de la scara. sta cocotat pe o bara stramba si ma intampina cu un zambet cinstit de fiecare data cand intru sau ies din bloc. uneori tine la ureche un aparat de radio si isi imagineaza ca vorbeste la telefon. nu cred ca detine telefon, nu cred ca l-ar suna nimeni sa-l intrebe cum mai e viata pe bara de fier de pe yahia ibrahim nr 22. dar nu ca e frumos cum isi imagineaza ca de partea cealalta se canta numa pentru el?
sau femeile care vand legume la colt de strada. au copiii dupa ele, cei mari le ajuta cu aprovizionarea, cei mici stau in cate o cutie de carton, langa legaturile de patrunjel.
m-a intrebat una dintre fete: auzi tu muncesti sau stai acasa? muncesc, am zis. bravo, si eu muncesc, a adaugat ea dintre zarzavaturi. zambetele noastre au semanat.
am luat legatura de patrunjel, toma i-a facut cu mana lu mohamed la el in cutie si am plecat.
sau cei vreo 200 de sudanezi prezenti la o nunta la care m-am nimerit, vizitand o catedrala africana din cartier.
am cerut voie sa intru cu caruciorul in biserica. ne-au primit cu caldura, de ziceai ca eram din partea miresei. ce de peruci, ce de paiete, ce de tocuri, ce de genunchi, un transexual.
am stat asa vreo zece minute sa respir langa ei. nu m-au deranjat, nu i-am deranjat. sa vad si eu cum curge o sindrofie la ei.
suntem toti o lume, i-am zis lu toma.
ce albe sunt zambetele lor mami, mi-a raspuns. uite n-o sa ma mai eschivez la spalatul pe dinti de diseara.
am felicitat nuntasii si ne-am intors pe strada noastra murdar de alba.
las povestea asta deschisa..ca e plina lumea de oameni.
[cum zice maica-mea cand ma mai vait de nedreptati: e mama, sunt oameni si oameni!]
Comentarii
Trimiteți un comentariu