nu e loc de golani la palat!

o colega de la gradinita insista sa ne duca acasa cu masina, induiosata de rutina taxiurilor noastre zilnice. accept pentru o bucata de drum, pana la sosea, vorba lu mamaia. ea ca nu si nu, ca ne duce pana acasa. eu ca nu si nu, ca nu e in directia ei si nici dusmanilor mei nu le-as recomanda mai mult cu 40 de minute orice trip pe care il au de efectuat in cairo. treaba ta, conchide ea si ma lasa langa un palat pe care il adulmec de mult, al unui baron belgian de pe la 1900 - baron empain palace. e gol pe dinauntru, ma rog nu gol, natura si l-a reasumat. 

eheei tomica, m-a atras palatul asta din ziua in care l-am cunoscut pe tati, din ziua in care mi-a trebuit mana lui sa traversez strada asta labartata, de cand a inceput sa se scrie dragostea din care esti tu plamadit. poate ca de-aia nu e deschis vizitatorilor- proprietarii lafaindu-se pe undeva prin europa- departe de praful de pe salah-salem, ca sa dau eu povestii o nota de mister, ca sa ramana indrazneala de azi numa a noastra.

si cum ne claxoneaza masinile de pe bulevard in ceafa si cum se urla la noi welcome to cairo, de parca lumea ar reusi sa ghiceasca cat de special esti dupa turul lasat al bermudelor, ne strecuram capetele prin grilajul portii castelului, ca niste sarantoci fix de la 1900, sa mirosim si noi parfum de contese si de lorzi de-adevaratelea. toma incearca sa vada daca nu cumva mai e si alta poarta, ca prea e nedeschisa asta in care ne-am proptit. 

si cum se uita el in zare spre celelalte porti, zaresc un lacatel deschis, pitit pe dinauntru sub zavorul de fier al portii din fata noastra. il extrag ca o detectiva colombo si cu tact deschid minune de poarta. lasam in spatele nostru claxoanele, praful, orasul, lumea si intram intr-o gradina de basm, mana in manuta, zambet revelator in zambet descoperitor. sunt fericita. stiu ca un security guy tre sa rasara in curand de prin vreun ungher al gradinii, dar cu fiecare pas spre intalnirea cu el, merg mai nepasatoare, mai bucuroasa. toma rade cum a mai ras pe stadion sau in vreo padure nepreaumblata in care l-am dus. se arata nenea de la security, are vreo 200 m pana la noi, fac pe proasta si inaintez. mergem rar si sigur. mai e inca timp de bucurat. omu nu intelege cum am intrat, cine mi-a permis, cum am reusit.. ii spun ca l-am adus pe copil sa vada un monument, el imi spune ca vazutu asta costa bani grei, ca e proprietate privata. fac pe nisnaiu, nu insist. hai toma sa mergem! insfacam 2 pietricele care sa ne aminteasca mereu de escapada asta. hai sa ne ierti patroane, da e frumos aci la castelu matale, trebuie ca ai 3-4 revelatii pe zi la umbrita acolo. el ma pofteste afara si incuie condamnanu-si neglijenta. 

stam asa la sosea doi exclusi, 2 alungati de la palat si asteptam sa vedem catre care zari ne-o mai trimite sfanta luni. ne urcam intr-o caleasca pe care scrie taxi si rugam vizitiul sa-i dea bice. ne oprim la un magazin de smoothie-uri mestesugarite de maini de oameni, nu de roboti. cer banana cu kiwi, fara miere, fara zahar, fara gheata. sunt intrebata consternativ: fara zahaaar? 

in taxi e cald si greu, dar nu ne vaitam. asumam un palat si-o bautura buna pe dupa-amiaza asta si lasam asa.. platesc cursa. toma vrea si el 2 monede, sa se simta puternic. i le dau si se aseaza in fund pe trotuar sa se joace cu ele. pavelele arata ca un labirint, numa bun de strabatut cu muchia monedei. alte masini, alte claxoane neintelegand ce face un copil nesarac in fund pe trotuarul cald si murdar si ce-o fi in capul slabanoagei de masa consimtind la crima. 

toma termina joaca cu banii (imi aminteste de fratimio -campion la 'gropicica' - un joc de trimis monede intr-o groapa cu un simplu bobarnac scurt si sigur). se ridica din praf si ma ia de mana. ii bag monedele in buzunarul bermudelor si rade cu limba intr-o parte de statutul de golan pe care i l-am atribuit.

intram in casa si caut palatul pe wikipedia, scriptura tuturor nestiutelor. si cum imi place mie sa ma incred in coincidente, iaca pe arhitectul francez al palatului il cheama alexandre marcel, fix ca pe tacto si pe tactomare de la pucioasa tomica.

uite cum francezu ala, purtand numele rusnaco-egipteanului de tacto- nascut in libia si al haiosului de tactomare copilarit la glodenii din deal, a gandit acum 110 ani palatul asta pe care aveai sa-l mirosi tu, pui de univers, nascut in cairo sa dai inimi peste cap, sa asezi zambete pe chipuri, sa speli pacate si sa trimiti obositii la joaca. si iar venirea ta pe lume capata ditamai sensul. nu ma mai termin de mandrie.