se tot aduna intamplari nepovestite, rasete neimpartasite, lacrimi nejustificate.
vine viata noua ca un tavalug peste ele si poate bine ca vine, ca uneori povestile sunt atat de intense ca doare nararea lor imediata.
o tanara de varsta mea a fost impuscata mortal in timp ce depunea niste flori in piata tahrir, in memoria martirilor revolutiei de acum 3 ani.
mi-e rusine de oamenii care zic: pai daca a mancat-o undeva sa mearga acolo dupa ce protestele au fost interzise prin lege.
mi-e rusine de democratia lor mintita, de necunoasterea lor larga, de copilul ei de 4 ani la care mami nu se mai intoarce. a plecat cu niste flori in piata si a murit sa mai vina.
ceva nu ma lasa sa ma lepad de rusinea asta. o port cu mine in taxi, la scoala, pe strada, incerc sa inteleg de ce oamenii cu acelasi sange ca al moartei, pot sa-si vada de viata, pot sa-si iubeasca tara si sa-si aduleze conducatorul, sa creada toate meschinariile politiei si sa nu faca schema logica a adevarului. nu ma ajuta sa plang, asa ca n-o fac. si poate ca nici schema mea logica n-are sens. nu azi, nu deocamdata.
la scoala programez o sedinta cu profesoarele de care sunt dezamagita. incerc sa le reamintesc conduita profesiei la care s-au inhamat si primesc inapoi ofense.
ma doare brusc diferenta noastra de viziune, profunzimea ingrijorarilor mele in contrast cu leneveala lor de ocazie.
obisnuiam sa facem o echipa buna. ce s-a stricat? unde ne-am rupt?
opresc valma cuvintelor lor usor de grele. scot inima din discutie, instaurez ordinea, reamintesc punctual indatoririle, arunc 2 ironii acide ca pe vremea in care nu-mi pasa pe cine ranesc si ies din clasa.
merg in birou si plang.
poate ca plang pentru mai multe motive la un loc.
profesoarele cu care m-am ciondanit sunt tinere. pana nu le bate viata, n-am voie sa le bat eu.
nu sunt suparata pentru ele. plansul imi trebuie totusi.
n-am timp de vulnerabilitati. apar niste parinti cu un copil de 4 ani care nu vorbeste si pe care ei il vor neaaparat la noi in scoala.
petrecem 1 ora impreuna. copilul e ok. stie culori, forme, animale, fructe. e stabil emotional, curajos, numai ca tace.
parintii au rapoarte de pe la clinici din londra care spun ca o sa vorbeasca in curand. ei sunt increzatori. la fel si eu. imi asum copilul. sa-i dam si lui niste fericire, sa aiba motive sa vorbeasca.
mananc un sandwich mare, beau o cafea rece.
dau de tia, 5 ani, careia ii iese un dinte nou peste altul mai vechi. plange. povestim. ii sterg lacrima dupa lacrima si-i povestesc cum il tineam eu pe tati de mana la dentist cand eram de varsta ei si ma durea mai putin.
ea ma crede si aranjeaza in cateva minute o surpriza cu inca 2 colege de-ale ei.
in timp ce eu schimb 3 vorbe cu profesoara lor, gagicutele astea 3 deseneaza in acelasi timp un desen identic, ilustrandu-ma pe mine si pe tia plangand, pentru dintele ei nou.
inchid ochii si primesc surpriza. e de necrezut. e minunat. eu port o rochie rosie si imi sta bine.
pot iar sa sper pentru tara asta pe care era s-o dau uratului.
Pentru ca ai curaj sa traiesti intr-o tara in care se moare pt. un asa gest, ai toata admiratia mea.
RăspundețiȘtergere