Treceți la conținutul principal

in forma

pe vremea in care pendulam carieristic intre corporatie si gradinite, teatru si edituri, am decis ca trebuie sa merg la sala, macar de 2 ori pe saptamana.
aveam 45 kg si nu ma preocupa doamne fereste slabitul, ci un soi de deconectare, de let go, dupa care creierul meu tanjea istovit.
imi biciuiam corpul in sedinte crunte de combat-force si plecam de la sala mai mandra de mine cu fiecare flotare. 



nu prea apucam sa merg pe jos, nevoita fiind sa ating 5-6 destinatii zilnice dintr-un capat al bucurestiului la altul.
am dus-o asa vreo 2 ani. ma simteam tonica, dar sleita, puternica dar istovita, o schiloada cu muschi respirand incurcat. 

m-am apucat de yoga. la inceput a fost greu. vroiam mai repede, nu intelegeam lancezeala aia profunda, cracanaturi cu bratele ridicate spre neoanele scumpe ale worldclassului, salutand soarele seara la 9.
m-am mai linistit. am invatat sa respir. m-am indepartat de tehnicile de autoaparare si m-am uitat mai mult in mine. un pic de pilates, un pic de meditatie, am fugit din corporatie, am mers mai mult pe jos.
ma reparam. aveam tot 45 de kg dar le purtam mai relaxata, le respiram mai cinstit.

azi toma are 10 luni. probabil ca si vreo 10 kg. eu sa tot am vreo 42.
il port cate 5 etaje in brate, de 3 ori pe zi, de cele mai multe ori langa el in brate stau niste alte 3-4 kg de cumparaturi. merg pe jos impingand caruciorul pana la gradinita, pana la piata, pana in parc si inapoi. probabil ca sunt 2 ore adunate, zilnic, negresit.
il alaptez de vreo 4 ori ziua si tot de vreo 4 noaptea.
dimineata imi da timp sa beau o gura generoasa de apa si apoi mi se urca pe gambe. duc 8 ridicari la piept cu el razand in hohote. abdomenul e incordat, fesierii la fel. nici nu s-ar putea altfel. nu ma doare nimic. sau poate doare, dar rasul lui topeste tot.


probabil ca per total azi fac acelasi efort ca mai acum 2-3 ani, cand tomica inca nu ma alesese sa-l nasc.
port cam acelasi corp prin lume, numai ca mai implinita.
merg asa prin praf ca o inima cu 2 picioare.
nu platesc abonamente la sali sofisticate, nu lucrez cu haltere din otel.
mi-am atasat la piept o greutate vie, cu limba pe-afara de atata ras.
si n-am nevoie de oglinda sa stiu ca sunt bine. ma uit la el si totul se leaga. pielea respira, muschii sunt mai antrenati ca niciodata, inima bate corect, ca nebuna.




Comentarii

  1. :) eu am 47, asta daca aparatului de cantarit nu-i e mila de mine! pitica mea sa tot aiba vreo 7500, caci de vreo saptamana si-a accelerat cresterea si si-a scurtat somnu!

    RăspundețiȘtergere
  2. va urez sanatate amandurora si va mai astept!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

De întărit imunitatea spiritului

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarzărul

E joi cum ar fi luni sau vineri

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la bebe

nedaruri, nelacrimi, necuvinte

toma, mi-e dor de mamaia si tataia de la pucioasa, a oftat tatalutoma aseara. toma a adaugat; mie imi e si mai dor. de unde stii tu cat de mare e dorul meu? pai tu nu incapi in leaganul lu tataia, organizeaza toma emotiile cu precizie in classorul inimii. aoleu baieti, maine e ziua lu tataie. hai sa ne strecuram intr-un filmulet si sa-i cantam cu intonatie. aoleu si tot maine vine mos nicolae. adicaa, ar fi venit. care mos? oof, nicolae toma, e un mos care vine in romania si aduce niste surprize in ghete. si uite cum esti pui de roman si tu, meritai acolo o maslina ceva. tatalutoma se scuza abil: oof, mereu imi amintesti prea tarziu. la fel cum ai facut cu martisorul. de unde sa stiu eu delicatesele astea? n-am timp de procese de constiinta. imi intorc practicalitatea pe toate partile si conchid: poate peste noapte mos nicolae, dupa ce va fi terminat cu copiii din romania, vine si la noi sa ia orezul cu lapte din frigider si sa-l puna frumos cu caserola cu tot la tine in ghet