ultimul plans

ziua a inceput cu o ploaie torentiala si cu certitudinea mea ca nu mai pot sta fara job. avem nevoie de bani, toma are nevoie de prieteni, iar eu am nevoie de un sens lucrativ, ca sa nu iau in serios toate micile tragedii cu care e asezonata viata de casnica.

mi-am propus 2 gradinite azi, ambele in zone bune, un fel de cartierul primaverii si de strada polona din bucuresti.

ploaia a stat repede, ca-n procesu alegoric din calin file din poveste, cand natura se face fata de treaba si participa la bunu mers al chermezei, incropind in santu din fata casei nuntasilor, o nunta a gazelor. tre sa va mai amintiti!!

m-am plimbat asa cu turturel mana in manuta pe sub arborii plouati. strada curata de sub talpi ne ducea nu spre gradinite, nu spre joburi, ci in trecut, la o viata mai fara griji. ghetele mele de doamna anuntau paznicii cladirilor scumpe ca stiu cine sunt, ca am planu facut, ca mai pot sa zambesc desi asa as plangee..

toma saluta in rastimpuri cate un paznic pe care il gaseste mai bun la suflet pesemne. nu inteleg cum isi selecteaza el oamenii de salutat, dar am incredere ca stie cui zambeste. 

asa mic cum e, imi insufla incredere de acolo de jos si-mi ridica fruntea pana mai sus decat credea mandria mea ca poate tinti.

imi aranjez mana in manuta lui si el ma strange, nu ma lasa la greu.

prima gradinita se viziteaza si se taie de pe lista. nu mai enunt motivele, va rog sa ma credeti pe cuvant, ca sa apucam azi sa mai si gatim.

a doua gradinita e spatioasa, ferestrele sunt largi iar doamna investita cu autoritatea 'educationala' ma place de la pirma ocheada.

nora ei e romanca, o fata de milioane, cica. de ce n-ar fi?..

ajungand la milioane, jobu ar fi de maine al meu, numa ca doamna de treaba si care ma iubeste deja, imi spune cu mana pe inima ca banii pe care sefu e dispus sa mi-i dea sunt sub asteptari. atat de sub, incat inima mea se rupe si plang. nu plang sa primesc un salariu mai mare, plang pentru ca stiu ca am un compromis de facut, ca acasa nu mai e de stat, ca deocamdata asta e viata.

imi place camera bebelusilor si ingrijitoarele rumene in obraji emana daruire.

mereu m-a pacalit tara asta rupta, cu oamenii ei calzi.

doamna ma lasa sa plang, ma trange la piept ca o mama, ma intelege si ma invita sa ma gandesc bine.

toma adoarme la pieptul meu obosit de plimbare, de vizite, de drama.

ma opresc din plans. cred ca a fost ultimul.

nenea care da banu nu e azi in gradinita, deci pe duminica ar trebui sa ma sune el si eu sa merg sa zic da.

merg intr-o gradina in care am mai fost. ma asez pe banca pe care am baut o bere pe furis cu tatalutoma, cand toma nu era pe lista.

il asez langa mine pe banca, cu capul pe genunchii mei si-l las sa-si continue somnul. consum toata tristetea si ma limpezesc.

decat sa stau acasa cu el si sa ne plictisim intr-un final unul de celalalt, mai bine deservesc societatea, pun niste zambete pe vreo 13 fete de copii, il integrez si pe turturel intr-o comunitate bebeluseasca si acoperim juma de chirie cu rusinea de salariu. hai ca e bine

imi propun sa fortez un pic josnicia si sa iau spre casa autobuzul. un parcagiu serviabil in papuci cu sosete opreste un autobuz pentru mine. mult spus 'opreste'. aici nu sunt statii, iar masinile nu opresc, ci incetinesc cat sa te poti arunca inauntru sau inafara, dupa caz.

un nene din ciorchinele uman din autobuz mi-l preia pe toma din brate, fara sa-mi ceara acordul. se intelege ca nu pot sa ma echilibrez in picioare cu tot cu bebelus. toma incepe sa planga. domnul il leaga putin. printre niste subrat-uri/ subrate ( vedeti voi care e forma corecta) il asigur ca nu l-am parasit. nenea il preda unei doamne care sta jos. doamna isi face si ea treaba leganandu-l pe toma. poarta ochelari de soare pe ploaie si gaseste in sfarsit o utilitate pentru ei, sperand ca toma se va arata interesat. toma intoarce capul. normal. sunt scanata de toti ochii de amarati care-si deplaseaza saracia cu autobuzul asta mai amarat ca ei. asa mi-a trebuit daca am urcat cu ghete de doamna si geanta de piele. toma tace. ii spun clar ca daca l-as tine in brate, ne-am cam pravali. informez curiosii ca sunt romanca si ei imi apreciaza araba, ii ureaza sanatate lu tomica si ne promit un egipt mai bun.

intreb cat costa biletul. 2 lire, aflu.

am 1 lira jumate sau o hartie de 20.

calatorii rad de hartia mea de 20, semn ca e prea mare pentru un astfel de vehicol. doamna cu toma in poala scoate juma de lira si-o adauga lirei mele jumate, ca sa ma scuteasca de penibilul schimbarii bancnotei. multumesc.

tot drumul nu fac decat sa ma intreb daca voi putea sa cobor din zbor cu tot cu tomica.

soferul imi citeste gandurile si opreste pret de 2 secunde. uita-ne jos.

ma mustra constiinta ca nu mi-am luat la revedere de la toti amaratii ca care am comunicat in bucata asta de drum.

toma ma invita sa nu mai pun extra greutati pe constiinta. ai invins mami!