ma gasesc intr-o sala de gimnastica sofisticata, savurand o cafea buna si asteptand mame si copii cu care sa gatesc niste pizze subtirele, cu ingrediente care de altfel zac sub nasurile lor zi de zi, dar pe care au invatat sa le ignore pacaliti de mirajul fast- foodurilor certate cu sanatatea.
se perinda pe langa mine dame fancy cu silicon in buza de sus, neinteresate de cursul meu de gatit. copiii lor se impusca intre ei manevrand pistoale de plastic cu lumini in varf. e de ajuns un glont invizibil si toata geanta mea cu ulei de masline, lipii integrale, busuioc proaspat din balcon, rosii si ceapa sa explodeze spre deliciul neparticipantilor la gateala.
primesc liniste de la tatalutoma cum ca tomica n-a plans cand am plecat, distras cu pricepere de o pisica portocalie. acum doarme lin si tati scutura niste presuri asa cum a promis. e ca un vis.
si de-ar fi sa nu apara nimeni la curs, ma bucur cuminte de gura asta de cafea noua, prima pe care o beau de capul meu, stiind copilul acasa cu tatal lui care a intrerupt revolutia azi, ca sa sustina indrazneala mea culinara de a schimba orientarile nesanatoase ale poporului.
revolutia lui de fapt nu sta pe loc, pistoalele de plastic o tin in viata.. o altfel de agresivitate.. poate cea mai periculoasa.
imi pun subit o dorinta: sa nu-i iau lui toma niciodata vreun pistol de jucarie. il sun pe tatalutoma sa batem dorinta in cuie si el raspunde: definitely! il iubesc pasnic asa cum e. merita o pizza, cum a mai mancat si i-a placut, cum am mai pus dragoste in ea si a simtit.
slava domnului ca nimeni nu mi-a impuscat geanta cu ingrediente.
cred ca ma duc acasa.
Comentarii
Trimiteți un comentariu