toma, omul necuvintelor si al neposesiei

mi se pune des intrebarea ce limba il voi invata pe toma, avand in vedere ca tatal lui e egipteano-rus, ca la gradi i se vorbeste in engleza si araba, ca bunica din cairo se prosteste cu el in rusa iar bunicii de la pucioasa ii canta pe skype in romaneste.

am calculat de altfel toate limbile la care a fost expus pana acum, in campul asta umano-magnetic pe care il generez in jurul lui cu prieteniile mele si mi-au iesit vreo 13 in 8 luni. (romana, rusa, italiana, spaniola, irlandeza, franceza, germana, croata, araba, urdu, engleza britanica/ americana/ australiana)

nu am nicio ingrijorare cu privire la limba pe care o va stapani. nu intentionez sa impun reguli, cel putin nu pana la vremea scolii. las oamenii sa-i vorbeasca din suflet, in limba in care stiu ei sa zambeasca cel mai bine si el va culege din marea asta de sunete pe cele care vin singure catre el.

detectez deja in borboroselile lui niste sunete prezente in fonetica araba, pe care eu nu reusesc sa le pronunt. ca sa descriu in amanunt, e ceva in estetica exprimarii mele slefuite in 30 de ani de spunere, care nu-mi da voie sa pronunt niste h-uri din spatele gatului, de teama sa nu 'mi se aplece'. toma vad ca se descurca, e haios si nu vomita. m-a luat! m-a facut! cum as putea sa incerc sa-l disciplinez amintindu-i in romaneste ca EU l-am facut, cand el imi toarna cateva h-uri dinastea si ma rastoarna?

faza pe care o exploreaza acum este un continuu dai dai dai, de parca te invita sa-ti asumi niste manevre sigure si sa parchezi odata!

si din cand in cand un 'e da!' apasat. ar putea sa fie un fel de ei ce sa-ti povestesc in romaneste sau o aprobare ferma in rusa sau un ce-i asta? in araba. cine stabileste hotarele exprimarii? cine pune etichete pe atfel de inceputuri de zicere? eu nu! abia astept sa mai creasca si sa ma lamureasca el.

apoi tatalutoma are o dorinta suprema cu privire la dezvoltarea armonioasa a lui turturel. sa evitam sau sa diluam pe cat posibil sensul proprietatii. hainele astea le ai de la oameni cu suflet frumos care s-au bucurat sa ti le daruiasca. le patezi de piersica sau de morcov, mami le spala, te pupam ca ai mancat cu pofta si ca din prea mult entuziasm ai varsat castronul pe tine. jucariile astea nu sunt ale tale, sunt ale tuturor copiilor care vor vrea sa se joace cu tine. casa in care ai deschis ochii e a bunicilor tai. lacrimile si zambetele zilelor tale sunt ale oamenilor care se intampla in preajma ta si se bucura sa empatizeze cu un om adevarat.

e o filozofie frumoasa si o impartasesc cu toata suflarea, dar mi se parea greu de implementat, cunoscand nevoia de posesie prezenta in sutele de copii cu care m-am zbenguit pana acum prin lume.

dar tatalutoma, un believer nebun, crede ca se poate.

si uite ca azi la gradi l-am surpris pe tomica jucandu-se in fund pe saltea, in fata unui alt copil, omar:

fiecare are in mana cate o jucarie. toma un telefon iar omar un aparat foto.

toma exploreaza telefonul o vreme apoi i-l arata lui omar, care continua sa suga aparatul foto de la el din mana, intr-un fel de: nu, mersi!

toma persista si incearca o noua abordare: ii pune copilului in mana stanga telefonul si incearca sa-i ia din dreapta aparatul foto. omar primeste telefonul, dar pastreaza si aparatul foto. toma e nemultumit. bla-bla-ieste ceva fixand aparatul foto de care omar nu se desprinde.

ingrijitoarea ii aduce abila lui toma o alta jucarie si il distrage.

e pentru prima oara insa cand sesizez la un copil atat de mic intentia 'interchanjarii' de jucarii. si nu-l laud dor fiindca e al meu, dar mi s-a demonstrat ca daca incepem din foarte frageda copilarie sa sadim neposesia, contribuim poate la construirea unei lumi mai bune, reusim sa ne debarasam mai des de propriile nevoi si sa le intelegem pe-ale semenilor nostri.

si ca sa inchei pledoaria asta liber-educativa, sper intr-o limba universala, nu a cuvintelor ci a sentimentelor si intr-o joaca perpetua de-a viata, in care bunurile tale sunt si bunurile mele. asa sa ne ajute generozitatea!