imi trebuie sa dorm, dar scriu.
imi trebuie sa las grijile jobului la scoala si sa ma bucur de micimea senina a caminului meu, dar uite ca ma pierd in planuri, documente, bugete, orar.
dau incredre, dar ma bantuie dubii.
gatesc aproape mai mult decat mananc.
ma dor talpile noaptea, in drumul somnambulic spre baie.
ma uit la oameni prin ei, ii aud parca de departe, desi langa mine.
raman cu gandul la o lacrima accidental poposita pe obrazul unei fetite de clasa intai, imbratisata de sora ei de gradinita, care nu e gata sa se rupa inca. in felul asta lacrima piticei se muta pe obrazul surorii mai mari. s-o usca singura, asa cum a venit, atunci cand micuta care a plans-o si care a dat-o mai departe, va fi uitat durerea.
ma loveste din greseala un baiat de a patra, cu bucle lungi si cu zambet de golan. nu se scuza, ar fugi, dar il prind de mana. se uita la mana apoi in ochii mei. Mis, dar n-am facut nimic. m-ai lovit am zis. tace. ce se zice cand lovesti pe cineva? el zambeste de parca ma agata si tace. cine e profesorul tau? de ce? cine e profesorul vostru, o intreb pe o pustoaica aparuta din senin langa noi, purtand aceeasi uniforma cu buclatul. mister ahmed. aha deci. buclatul zice: sorry mis. mersi frumoaso, ii zic colegei lui.
trec cu toma pe langa dopul de bebelus plangand intr-un cos, pe trotuar. v-am mai zis de el. e al cincilea plod al vanzatoarei de legume. ea vorbeste la telefon, sprijinita de stalp, cu spatele la cos si cu mana ocupata cu gesturi ferme catre interlocutorul de la capatul undei. e mai increzatoare ea murdara toata de pamant decat mine in tricou alb in curtea scolii. parca vorbele ei cad mai tari.
parchez caruciorul langa cos. simt ca toma trebuie sa vada copilul asta plangand prea devreme, de prea nedreptatile vietii. ma aplec si il iau pe dop de manuta plina de piscaturi de tantar. poate ca are 1 luna jumatate. se opreste din plans. ii promit ca atunci cand mama lui o sa termine convorbirea importanta de tranzactionare de legume, o sa se aplece asupra cosului. ma uit la unghiutele lui negre, ca ale lu toma la final de zi. strada vuieste. nimeni n-are timp. de-aia nici dopul n-are timp sa taca. isi urla venirea pe lume langa lada cu pepeni.
te pup baietel, ca tre sa plecam. am o musaca de facut. si el urla iar.
invat din scena asta ca acasa e de impartit bucuriile zilei, de nepierdut vremea la telefon, de ras rasete, de neconsumat dubii in avans, de necantarit griji post-fapte, de lungit spatele, de mancat bun, de baut un litru de fresh de portocale si de facut inca o cafea. mica, asa, de pofta numa.
offf ti -as da o imbratisare tight tight sa te eliberezi de stres.
RăspundețiȘtergereDraga mamalutoma,
RăspundețiȘtergereAm citit postarile din septembrie...si o parte din postarile din august...(in aceste intervale oarecare descrise de ... trebuie sa iti inchipui zambete si tacere:-)
Imi place atat de mult cum scrii! Cred...intotdeauna m-am gandit ca sa scrii despre ce traiesti e ca o transfigurare a realitatii inconjuratoare...ca si cum ai distila- o pe dinauntru in esente care sa corespunda mai bine cu ceea ce ti-ai dori sa fii sau sa fie. Are sens ce spun? Hmmm...poate ca are sens doar pentru mine.
Am fost o singura data in Egipt. Vreme de o zi jumate. Cu autocarul. Ghidul ne-a spus ca: uite, aici era un resort acum trei zile. L- au bombardat. N-a mai ramas altceva decat pamant. Din fata venea un...cred ca a spus ca era beduin? Beduin pe motocicleta. Pe Sinai era noapte. Si de cateva ori, rasuflarea aspra si zgomotoasa si infricosatoare a cate unei camile a fost foarte foarte aproape...Si sus, pe Sinai, era foarte foarte multa noapte...
Si atat.
RăspundețiȘtergereTableta mea nu mai vrea sa scrie:-)
Ma bucur ca esti pe lume, draga mamalutoma. Tare as fi vrut sa te fi cunoscut in liceu
Cu drag,
colega-de-liceu-de-mai-inainte